Rosemarie Muller, unicul dascăl de germană din Alțîna: „Am cel mai frumos loc de muncă de pe globul pământesc”

Rosemarie Muller predă la secția de germană a Școlii cu clasele I-VIII din Alțîna. Este dascăl de 43 de ani și continuă să vină la școală, chiar dacă este în pensie, pentru că fără ea secția de germană de la această școală ar fi desființată. Sunt nouă copilași care învață într-o clasă simultană, dar care spun că vin cu drag la școală, chiar dacă unii dintre ei o fac și de la o distanță de 20 de kilometri. Dedicarea și dragostea dascălului pentru meseria pe care o face se reflectă în bucuria cu care copiii o privesc. Când am întâlnit-o aștepta în școală musafiri din Germania. Venea o profesoară de conservator cu studenții ei să le cânte copiilor din Alțâna. Era a doua oară când se întâmpla asta. Mai venise o dată și în toamnă.

Povestea unei învățătoare de la secția germană a Școlii cu clasele I – VIII din Alțîna a ajuns peste dealuri și văi, a traversat Valea Hârtibaciului, a trecut prin Sibiu și a ajuns într-o tabără de munte la Păltiniș. Atât de frumos se vorbea despre această doamnă învățătoare, care deși a ieșit la pensie continuă să le predea copiilor pentru ca secția germană să mai existe în acea școală, încât nu ai cum să nu-ți dorești să o cunoști. Rosemarie Muller le predă copiilor de gimnaziu de 43 de ani. Este o pensionară activă, după cum spune ea, care își iubește satul natal, pe oamenii din el, dar cel mai mult își iubește meseria de dascăl.

Școala cu clasele I-VIII din Alțînă își desfășoară activitatea în două clădiri separate. Astfel, într-o unitate cu șase clase învață cei 130 de copii de la ciclul primar. Pereții sunt scorojiți la exterior, iar când intri pe holurile clădirii vechi, te învăluie frigul unei primăveri care încă nu și-a însușit cu adevărat rolul. Povestea se schimbă, însă, când intri în sala de clasă. Un adevărat univers al copilăriei, plin de căldură, culoare și veselie te întâmpină pe neașteptate. Într-un astfel de cadru o întâlnești pe Rosemarie Muller, în mijlocul câtorva copii senini, care împreună fac parte din clasa simultană de la secția germană. Pentru ei continuă să vină șa școală.
„Sunt în învățământ de 43 de ani. Am 63 de ani și sunt pensionară, iar acesta este deja al treilea an de când vin la școală. Sunt o pensionară activă. Îmi place să vin aici, întotdeauna mi-a plăcut. Meseria de dascăl este o meserie pe care am îndrăgit-o de când eram copil. Al doilea motiv pentru care încă mai vin să predau este că dacă n-aș fi făcut-o, probabil, se desființa secția de germană și încă mai sunt părinți care vor să-și dea copiii aici. Aici sunt patru clase simultane. Sunt trei elevi de clasă pregătitoare, doi elevi de clasa I, trei elevi de clasa a II-a și o elevă de clasa a III-a. Am copii din Alțîna, din Benești, din Moardăș și din Nocrich. Copiii vin cu autobuzul școlar sau sunt aduși de părinți cu mașina, mai ales fetița pe care o am din Moardăș. Localitatea este la 20 de kilometri de Altâna”, spune învățătoarea.
Și așa este. La secția germană din Altîna învață nouă copii din diferite clase, în aceeași încăpere. Cu ochișorii curioși își urmăresc învățătoarea, care stă mereu în mijlocul lor și le vorbește calm și răspicat în germană.

Toată viața a predat la Alțîna

Rosemarie Muller și-a dorit de când se știe să devină educatoare sau învățătoare. S-a calificat în ambele meserii și, de-a lungul timpului le-a practicat. Nici acum nu poate spune care dintre ele este mai frumoasă sau care o împlinește mai mult, pentru că în ambele lucrează cu copiii. Este învățătoare la școala din Alțîna de când este în învățământ și predă exact în clasa în care a fost ea elevă.

„De când am intrat în învățământ am predat numai simultan. Așa era și pe vremea mea și vreau să vă spun că sunt învățătoare în clasa în care am fost și eu erau elevă și am cel mai frumos loc de muncă de pe globul pământesc. Am mai spus asta și am s-o repet ori de câte ori am ocazia. Am început ca și dascăl în 1975 și doar în primul an am fost educatoare la Veseud, după care am venit la școala din Alțîna și n-am mai plecat de aici. Am rămas în satul meu natal la care țin foarte mult. Este totul pentru mine sunt”, povestește Rosemarie.

Învățătoare a avut o copilărie frumoasă pe plaiurile Alțînei, fiind înconjurată de oameni iubitori, de la familie și până la vecini. A moștenit de la tatăl său dragostea pentru casa părintescă și locurile natale, iar de la mama ei dragostea pentru copiii.
„La Alțîna iubesc totul. Iubesc în primul rând casa mea părintească, școala unde am mers și unde am fost elevă în clasele I – VIII, iubesc biserica unde am primit educația creștină și unde de 25 de ani sunt epitropul comunității evanghelice, iubesc tot satul, oamenii din sat, împrejurimile satului pe care le știu foarte bine și iubesc toată zona Valea Hârtibaciului. Iubesc Sibiu și Ardealul și iubesc toată România. Acesta este locul unde eu sunt acasă și mă simt bine”, spune dascălul.

„Aș fi vrut să mă fac învățătoare, dar nu prea îndrăzneam să spun asta”

Rosemarie mai are un frate, care din anul 1990 a plecat în Germania, dar ea nu s-a gândit nicio secundă să plece. A decis să rămână alături de părinții ei, care, de asemenea, au refuzat să plece și spune că nu regretă nicio secundă decizia luată.
„Nu m-a bătut niciodată gândul să plec. Părinții mei nu au vrut să plece și eu datorită faptului că am trăit tot în Alțîna, tot pe lângă părinți, pe lângă frate, pe lângă bunici, pentru că am avut bunici din ambele părți, am fost foarte legata de casa părintească și de satul natal. Tatăl meu a făcut parte din cei care, pe data de 13 ianuarie 1945, la vârsta de 17 ani, a fost deportat în Rusia. Tata și-a propus că dacă el mai are ocazia să se întoarcă acasă nu va mai pleca nicăieri în altă parte, iar când a plecat lumea în Germania, tata nu a vrut să plece, iar eu am rămas cu ei.”

Învățătoarea spune că a avut meseria în sânge, dar că o perioadă, n-a îndrăznit să creadă că va ajunge să predea.
„Aș fi vrut să mă fac învățătoare, dar nu prea îndrăzneam să spun asta. Mă tot gândeam că poate nu sunt capabilă, cu toate că aveam rezultate bune la învățătură. Aveam un complex, dar a fost total greșit. Adevărul este că nici nu m-a încurajat nimeni. Nici familia, nici învățătoarea sau mai târziu dascăli și am ajuns în clasa a VIII-a și nu știam unde vreau să merg. Eram foarte nehotărâtă. Țin minte că diriginta a venit special la mama acasă și i-a spus că sunt așa de nehotărâtă și nu știu ce vreau să fac. N-am făcut liceul pedagogic, ci Liceul de la Sighișoara, iar după ce am dat bacalaureatul am făcut trei ani de zile Institutul Pedagogic din Sibiu, în limba germană. Așa am ajuns să am dublă calificare de educator și de învățător”, spune Rosemarie Muller.

Acum a ajuns la pensie și încă nu pare să se fi săturat de meseria ei. Îi strălucesc ochii când vorbește despre copiii și despre misiunea pe care o are.
„Nu am prea am cunoscut copii la oraș, dar copiii de la țară sunt liniștiți, ascultători și educați. Să muncesc cu acești copiii și nu mă refer aici doar la cei din clasa mea, este o plăcere. Trebuie însă, să recunosc că s-au mai schimbat vremurile și că, atunci când sunt de serviciu pe școală, înainte de a pleca la școală, mă rog mai mult decât mă rog în zilele celelalte să ne ferească bunul Dumnezeu de incidente și de evenimente deosebite”, spune zâmbind învățătoarea.

A ajuns la vârsta la care foști elevi îți aduc acum copiii în clasa ei. Mulți dintre acești foști elevi au și plecat, dar cea mai mare bucurie și mulțumire pe care o are este în zilele de vară, când aceștia se întorc pe meleagurile natale și o caută.
„Foarte mulți dintre foștii mei elevi sunt plecați în Germania, dar când se întorc vara acasă, mă caută. Asta mă unge la suflet.”