Duminică,
13.06.2021
Innorat
Acum
16°C

FOTO/VIDEO: Recrut la 50 de kilograme. Antrenament militar alături de studenții din anul I AFT

FOTO/VIDEO: Recrut la 50 de kilograme. Antrenament militar alături de studenții din anul I AFT

Două zile petrecute în poligoanele de instrucție ale Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu” din Sibiu, alături de studenții din anul I, m-au făcut să înțeleg ce înseamnă viața de militar. Este grea, dar fascinată în același timp. Pentru a fi militar este nevoie de determinare, pasiune, sacrificiu, disciplină, tărie de caracter și echipă. „Un militar nu este niciodată singur pe câmpul de luptă!”. Asta mi-au spus comandanții lor.

26 mai, ora 3.00 dimineața. Nu dorm! Îmi amintesc că fixasem alarma cândva, în noapte, dar nu mai avea rost să aștept să sune. În această dimineață urmează să merg alături de studenții din anul I la Academia Forțelor Terestre în primele lor zile de instrucție. O zi în Daia, acolo unde au module de instrucție și o zi în Poplaca, la trageri. Închid ochii pentru câteva minute și în minte îmi vin imaginile pe care le vizualizam în adolescență când citeam cărțile lui Sven Hassel. Zâmbesc, cu siguranță nu va fi chiar așa, dar o să simt pe pielea mea instrucția militară. Mă ridic din pat și-mi încep ziua la 4.00 dimineața.

26 mai, ora 6.45. Am ajuns în Fața Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu” din Sibiu. Dau nas în nas cu Bogdan Brylynski, colegul meu. Pe chipul lui se citește „fericirea” că l-am trezit cu noaptea-n cap. Mă va însoți pentru a surprinde aventura în imagini și/sau să se distreze copios de capacitatea mea de recrut la 50 de kilograme, 41 de ani și determinarea de a face o zi de instrucție alături de tineri care au jumătate cât vârsta mea și antrenați pe deasupra.

Pentru a fi militar ai nevoie de putere, determinare și să-ți iubești țara

Ne întâmpină locotenent-colonelul Daniel Dorobanțu, șeful biroului de presă din cadrul academiei. Va fi alături de noi întreaga zi. Ne îndreptăm spre camioane. În Sibiu n-o să mai vedem studenți militari care să meargă pe jos, în marș, spre locurile de instrucție.

„Au fost sesizări că încurcăm traficul și a trebuit să renunțăm la aceste marșuri. Acum ne deplasăm cu camioanele”, explică din mers locotenent-colonelul.

Sunt 317 studenți în primul an de studiu, dintre care 223 băieți și 94 de fete și sunt adunați toți în curtea academiei pentru a urca în camioane. Echipați cu raniță, în care au lopata mică de infanterie care este nelipsită indiferent de tipul de instrucție, la fel ca și arma pe care o poartă la spate, apă și câte ceva de-ale gurii pentru o pauză de masă de 20 de minute. Îmi aruncă priviri scurte și uneori curioase. Nu vreau să știu ce este în mintea lor. Mi-aș fi dorit să pot purta uniforma lor, să simt greutatea bocancilor, dar nu s-a putut. Fiecare student militar are uniformele de care are nevoie și academia nu are în plus, așa că a trebuit să improvizez. Mi-am luat o geacă kaki, lt.col. Dorobanțu m-a ajutat cu vesta lui, masca lui de gaze și cu o cască. Am împrumutat de la o prietenă o pereche de bocanci cu un număr jumătate mai mari și o pelerină de ploaie. Atât am putut să fac, dar putea fi și mai rău.

În camion alături de Mihai, student AFT, anul I

Urcăm în camioanele mari, câte unul. Locurile sunt distribuite pe două rânduri, pe mijlocul camionului și sunt așezate spate în spate. Stau între Bogdan și unul dintre studenți. Băiatul este înalt și bine făcut. Îmi pun centura și mă întorc către lt.col. Dorobanțu.

„Există limită de greutate dacă vreau să merg la o școală militară?”, îl întreb.

Zâmbește, dar răspunde repede „Nu! Nu există limită de greutate și nici de înălțime. Trebuie doar să treacă probele sportive. Oricum, la admiterea în academie este concurență, iar în ultimii ani, din cauza pandemiei s-au schimbat și condițiile admiterii. Acum, pentru absolvenții colegiilor militare naționale admiterea se face prin repartiție directă iar pentru tinerii care provin din viața civilă admiterea presupune trei etape: recrutarea, testul de verificare a cunoștințelor și selecția finală.”

„Vă puneți centurile!”, se aude o voce fermă din afara camionului. Instinctiv duc mâna să verific dacă centura mea este în regulă și mă întorc către lt.col. Dorobanțu. Îl întreb dacă tinerii din ziua de astăzi aleg să vină la academie și ce-i motivează.

„Da, vin, iar motivațiile sunt diferite. Fie au modele în familie, fie își doresc un loc de muncă stabil, fie pur și simplu vor să facă asta cu multă determinare. Aici nu reziști dacă nu ești dedicat. Trebuie să fii extrem de motivat să alegi să studiezi în academie, pentru că studenții de aici sunt liderii militari de mâine”.

Camionul se pune în mișcare. Plecăm către Daia, acolo unde studenții se află în modulul de pregătire militară individuală. Mai târziu, acești tineri vor învăța ce însemnă echipă și camarazi, pentru că ei nu vor fi niciodată singuri pe câmpul de luptă.

Arunc un ochi către băiatul de lângă mine. Stă drept, privește înainte și-și ține arma în mână. Aveam să aflu că-l cheamă Mihai Ilaș și este din județul Botoșani.

„Ce te-a făcut să vii în armată?”, îl întreb dintr-o dată.

Întoarce capul către mine ușor surprins, dar nu ezită să răspundă.

„Am făcut și liceul militar, la Craiova. Am un unchi care este în armată și am simțit și eu această chemare. Am știut că este ceea ce trebuie să fac, iar cei patru ani de liceu au confirmat asta”.

„Și după ce termini academia te-ai gândit ce vrei să faci?”

„Da! Aș vrea să merg la Forțele Speciale, la Târgul Mureș.”

Îmi povestește că-i place Sibiul și s-a obișnuit și la academie. Îmi povestește despre cântecele militare pe care le cântă, de la imnul academiei, „Frunzuliță Mușețel” și până la „Treceți batalioane române Carpații”. De fiecare dată când le cântă îl trece un fior pe șira spinării. Cunoaște însemnătatea lor și știe că generații întregi de militari au cântat aceste cântece. Pentru a putea avea o carieră militară, Mihai spune că este nevoie de putere, spirit de inițiativă, determinare și, nu în ultimul rând, trebuie să-ți iubești, cu adevărat, țara.

Până ce am ajuns la destinație nu am mai vorbit, dar mi-a atras atenția să privesc pe geamul camionului.

„Să vedeți cât de frumos se vede când ajungem sus”, a mai spus Mihai.

Se urmărește mutarea poligonului din Poplaca în Daia

26 mai, ora 8.00. Am ajuns în Daia. Cu toții coborâm din camioane și se verifică dacă totul a fost în regulă pe perioada deplasării. Fiecare grupă de studenți va merge pe locurile de instrucție. Îmi dau toată silința să țin pasul cu ei și să nu arăt ca un ied care zburdă în spatele lor.

Locul din poligonul Daia unde se va constui un amfiteatru pentru prelegeri în aer liber și momente artistice

Peisajul de la Daia, în primele ore ale dimineții, îți taie răsuflarea. Verdele crud al unei primăveri nu tocmai călduroase în contrast cu cerul înnegrit de nori care te fac să-ți ții pelerina de ploaie cât mai aproape și câțiva stejari bătrâni, martori la ce se întâmplă în jurul lor de cel puțin un secol, completează tabloul unei zile perfecte pentru instrucție. Păsările se ocupă de muzica naturii, cu ciripit vesel încă de la prima oră.

Baza de instrucție s-a schimbat mult în ultimul an jumătate. Dacă până acum studenții militari stăteau în barăci de metal, câte 200 într-una, acum lucrurile nu mai stau așa. S-a ridicat la Daia o tabără militară din containere modulare. Aceleași containere care sunt și în teatrele de operație sau la Spitalul Județean, doar că sunt utilate și mobilate să corespundă nevoilor de cazare ale studenților militari.

„Aici avem două module mari pentru cazare, unde pot intra până la 500 de studenți, iar aici putem servi masa, pentru că aveam și sală de mese. Înainte amenajam noi dușuri cu ajutorul unei cisterne. Acum nu mai avem problema aceasta, pentru că în fiecare modul sunt containere destinate toaletelor, dușurilor, magaziilor și dormitoarelor. Avem curent electric și o stație de epurare a apelor uzate. Aici urmează să fie un poligon de instrucție care va fi conectat cu cel de la Cincu, iar într-un plan pe termen lung, vom veni aici inclusiv cu tragerile, fiind inițiate în acest sens discuții despre un schimb de terenuri cu primăria municipiului Sibiu”, ne povestește lt.col. Dorobanțu.

Modernizarea taberei „Perii Dăii” nu este încă gata, dar în viitor, studenții vor intra în module de pregătire militară care vor dura câte o săptămână și atunci vor avea condiții mult mai bune de cazare și instruire. Și planuri mai sunt: alei cu pomi plantați de studenți, o livadă, o pistă de antrenament, un amfiteatru pentru prelegeri și momente artistice și multe altele.

Ce mi-a atras atenția în mod special a fost un poligon de călire fizică și psihică, exact ca în filme, cu obstacole greu de trecut. Stâlpi înalți, funii și un traseu mai ceva ca cele din Arka Park.  

Mă gândesc pe câte planuri sunt pregătiți acești tineri, iar întrebarea mea către lt.col. Dorobanțu a fost cât se poate de firească.

„Există studenți care să renunțe?”

„Ca în orice mediu există oameni care-și dau seama că nu au făcut o alegere bună și atunci au posibilitatea să se retragă. În primele șase săptămâni după ce vin în academie fac modul de pregătire individuală, acela de formare a deprinderilor de luptător, atunci când vin pentru prima data aici, în tabără. Unii sunt mai atașați de casă, alții își dau seama că nu este chiar așa cum și-au imaginat sau au probleme și vor să plece. Atunci scriu un raport prin care solicită să renunțe la locul ocupat în urma admiterii în academie, trec printr-o scurtă perioadă de consiliere și dacă și după această etapă își mențin decizia, o pot face fără a plăti ceva. Din momentul în care sunt înmatriculați, ei trebuie să achite toate cheltuielile de școlarizare. Traiul în academie și formarea. După ce termină academia trebuie să mai rămână cadru militar activ încă opt ani. Dacă în această perioadă decid să plece trebuie să ramburseze un procentaj din pregătire.”

26 mai, ora 8.47. Începe acțiunea. Ajung sub comanda locotenent-colonelului Ghiță Aramă, un om pe cât de înalt, pe atât de cald și jovial. Timp de un an de zile a fost în misiune UE în Georgia. De fapt, mai toți instructorii militari au experiența teatrelor de operații. Au fost în Irak, Afganistan, în teatrele de operații din Africa. Ei își fructifică această experiență instruind studenții de la academie.

 Instrucție apărare CBRN

Sunt la locul pentru instrucție apărare CBRN (chimic, biologic radiologic, nuclear). Urmează să învăț să utilizez masca de gaze, cum să trec printr-un culoar contaminat, cum să îmbrac și să dezbrac completul, să fac decontaminarea personalului, tehnicii și a echipamentului.

La fața locului se simulează o zonă de contaminare astfel încât să fie cât mai reală. Se folosește muniția, se folosesc semne și semnale, pe tot timpul deplasării. Fac parte din grupa a III-a, iar studenta Ioana Alexandra Albu are grijă să învăț tot ce trebuie. O privesc fascinată. Este o tânără de nici 20 de ani, mică de statură, dar cu ochi mari, albaștri, care se uită la mine ușor amuzați. Este îmbrăcată în uniforma de instrucție și are părul prins la spate într-un coc strâns. Îi place foarte mult la academie. De copil a visat să devină militar și nu se vede făcând altceva. Își dorește să ajungă la București, la Brigadă.

Mă gândesc la mine și nu știu dacă să râd sau să plâng. Părul meu nu este suficient de lung să-l pot prinde fără să alunece din elastic, unghiile mele sunt de un portocaliu aprins, că de, este trend de vară și port blugi. Sunt din peisaj. Țintă clară pentru inamici. Mă aud întrebând.

„Ai voie să ai unghiile făcute la academie?”

Locotenent-colonelul mă privește încurcat, dar Alexandra râde ușor.

„Da, dar nu cu o culoare așa de stridentă”.

Mă pregătesc de comada „Gaze, gaze, gaze”

Începe prima lecție. Punerea și scoaterea măștii de gaze. Masca stă într-o geantă specială, pe șoldul stâng. Pașii sunt următorii: la comanda „gaze, gaze, gaze” scoate casca, pune filtrul, pune masca, strânge-i curelele care sunt cinci de toate, pune casca, verifică masca și totul în mai puțin de 11 secunde. Ce ușor sună! Acum practic. Scot casca de pe cap cu tot cu elasticul de păr și o pun jos, la picioare. Prind părul la loc și scot masca din gentuța specială. Cade filtrul. Ridic filtrul și îl pun rotindu-l până se blochează. Pun masca pe față și mă trag rău de păr. Apuc curele și încerc să le strâng. În zadar, nu se mișcă sub nici un chip. Alexandra era deja cu tot procesul încheiat încă de când am scăpat filtrul.

„Te ajut?”

„Da, te rog!”, îi spun ușurată. Mai că-mi venea s-o iau în brațe. Îmi arată cum se strâng și după câteva încercări eșuate, reușesc. Pun casca și sunt gata după vreo cinci minute. Camarazii mei mă privesc amuzați. După alte câteva încercări eșuate, reușesc și eu să fac procesul de punere al măștii de gaze cum trebuie. O verific și nu intră gaze pe nicăieri. Aleluia!

Mă chinui să-mi pun masca de gaze sub supravegherea Alexandrei

Mă antrenez alături de ei până ce toată lumea face totul ca la carte, apoi plecăm, cu arma în mână, pe traseul contaminat. Nu se dau comenzi, se comunică doar prin semne. Pentru câteva minute sunt într-o scenă a unui film de acțiune. Eu, că studenții militari sunt într-un serios exercițiu de pregătire.

Totul s-a încheiat cu un concurs de punere al măștii de gaze și eu am fost aleasă camaradul de sacrificiu. Cum este de așteptat am terminat ultima, dar în timp. Mai puțin de 11 secunde. Cine e acum recrut? Am primit cu modestie pictată pe față și cu o imensă coadă de păun înfoiat, în suflet, laudele locotenent-colonelului.

Rolul principal al formării lor îl are instructorul și calitățile lui

După zona contaminată mă alătur camarazilor care exersează tragerea. Primesc un pistol mitralieră, calibru 7,62 milimetri și mi se explică clar că sunt trei aliniamente, marcate cu stegulețe colorate diferit. Este raionul de așteptare, aliniamentul de plecare și aliniamentul de tragere. Mi se arată cum se încarcă arma. Introduc încărcătorul în armă, dezasigur, armez, asigur, mânuiesc foița înălțătorului. Aceste reguli se aplică întregului armament de infanterie, cu excepția pistoletului. Toate acestea mi le întipăresc în minte. Mai târziu urmează să trag cu arma, cu muniție de manevră și ar fi bine să nu le uit.

Primesc instrucțiuni de tragere

Ajungem și la zona unde studenții militari se antrenează în aruncarea grenadelor defensive și ofensive. În mintea mea, abia aștept să încerc. În liceu eram printre cei mai buni la aruncarea cu mingea de oină. Cât de greu putea fi? Ei bine, foarte greu! Aruncarea trebuie făcută cu arma în mână, care cântărește ceva kilograme și nici grenadele nu sunt foarte ușoare, mai ales cele defensive. Pe scurt, n-am luat nici măcar un cinci, dar am fost aproape.

La proba de rezistență am fost cea mai tare. Am alergat 300 de metri, într-o probă de ștafetă, cu tot cu arma în mână. La dus a fost cum a fost, dar la întors mă rugam din tot sufletul să mă țină picioarele și suflul și inima pe care o auzeam în urechi. Punctul l-am luat pentru că nu am renunțat și am reușit să bat piciorul cu camaradul care m-a urmat.

Chiar mă rugam să nu leșin

Partea cea mai interesantă: instrucția tactică.

Pentru a ajunge în zona de instrucție suntem însoțiți de Lt.col. Gligor Văidean, fost campion național la atletism, de asemenea cu experiență în teatre de operații. În 2017 a fost în Kosovo. Un om remarcabil, cu multe de povestit. Avem de mers pe jos aproximativ 1 kilometru până să ajungem pe un deal unde sunt două machete de clădire în mărime naturală, folosite pentru instrucție. Sunt două echipe de studenți care trebuie să ia cu asalt aceste clădiri. Pe drum, lt.col. Dorobanțu și lt.col. Văidean ne satisfac toate curiozitățile despre infanterie ușoară, infanterie grea, lunetiști, arme, războaie actuale, structura de organizare (corp, divizie, brigadă, regiment, batalion) și subunități (companie, pluton, grupă, echipă) și despre miturile sau realitățile unei pregătiri militare.  

Fără să-mi dau seama am ajuns la locul de instrucție. O clădire cu etaj urmează a fi luată cu asalt de studenții militari. Aici lucrurile sunt cât se poate de serioase. Grupele de studenți sunt împărțite în echipe de câte patru. O echipă intră în clădire și o alta este camuflată pentru a putea vizualiza inamicii care nu se află în raza vizuală a primei echipe. Instructorul vorbește tare și ferm. Intră câte unul, în cruce (unul pleacă din stânga și intră în dreapta și altul pleacă din dreapta și intră în stânga) sau în cârlig (pleacă din dreapta și intră în dreapta, pleacă din stânga și intră în stânga). Concentrarea trebuie să fie maximă. Orice greșeală înseamnă moartea militarului sau a camarazilor.

Marș spre instrucția tactică

„Intri, curăți tot și asiguri perimetrul din față”, spune ferm instructorul care este un ranger. Este un soldat special antrenat pentru a acționa în grupuri mici în raiduri care iau inamicii prin surprindere.

„Unu, intru”, strigă primul student, „Doi, intru”, se aude un altul, „Trei, intru”, „Patru, intru”. După ce a pus mâna pe clădire echipa trebuie să plece, dar nu înainte de a anunța prin stație.

„Unu, ies!” Cealaltă echipă trebuie să știe, pentru a nu-i confunda cu inamicii.

La acest exercițiu tactic am stat pe margine și l-am urmărit fascinată. Îmi doream să particip cu tot sufletul, dar mi-a fost teamă să nu-i încurc. Și apoi, la cum mă știu, aveam nevoie de cel puțin 30 de minute pentru a reuși fie să nu mor, fie să nu-mi omor camarazii.

Tehnologie VR de ultimă generație

26 mai, ora 14.00. Ne urcăm în camioane pentru a ne întoarce în unitate. Ziua de instrucție a luat sfârșit. Nu mă simt obosită, poate doar puțin flămândă, bine, foarte flămândă. O să-mi dau seama când ajung în sala de mese de la Academie. Mai nu leșin de la mirosul apetisant de mâncare.

În academie mi se deschide o altă latură a acestei lumi militare. Cea virtuală. Ajungem în Biroul Modelare și Simulare Sprijin Instruire, Cercetare și Experimentare (BMSICE). Ochelari 3D, softuri de ultimă generație, proiectări virtuale ale poligoanelor, unde studenții se pot pregăti virtual și roboți omologați care ar putea intra oricând în producție.  

„Se poate insera și zona de hartă, o proiecție 2 D, cât și zona de pregătire, o proiecție 3D. Aici mergem noi pe cercetare și aici am transpus VR. Acum imaginați-vă unde putem sau unde vrem să ajungem. Practic, putem fi oriunde pe glob. Putem face configurația reală a terenului, să planificăm o misiune, iar elementele de control să se vizualizeze exact în zona respectivă. Softurile pe care le avem sunt softuri militare folosite de către armatele NATO în care construim în funcție de ce dorește planificatorul uni exercițiu pe linie militară, construim terenul, zona înconjurătoare, clădirile și pe cei care vor să joace acolo. Putem fi oriunde pe glob. Mă duc până la firul ierbii”, explică mr. Claudiu Vesa.

Tehnologie VR de ultima generatie

Fascinant este și un sistem de informare al studenților în legătură cu simptomele pacienților bolnavi de COVID. Practic, cu ajutorul unor ochelari, am văzut lângă mine un pacient, creat în mărime naturală, care trece prin toate stadiile bolii. Este un sistem de informare, dar și de conștientizare al amplorii acestei pandemii. Înfiorătoare experiență.

Aceeași ochelari sunt folosiți pentru a dezmembra virtual o armă sau pentru a face o prezentare în timp real. Lucrează prin senzori și poți face orice atingând cu degetul de la mâna dreaptă, încheietura mâinii stângi. Cu ajutorul acestor ochelari poate fi dezamorsată o bombă în Sibiu, cu genistul în Los Angeles.

Și eu și Bogdan am plecat din acest birou vorbind doar prin interjecții: wow, ioiii, ai iai ai.

27 mai, ora 13.00. Am ajuns în poligonul din Poplaca. Astăzi nu mai pot participa activ la instrucție. Se trage pe bune. Cu excepția pistolului mitralieră, studenții sunt la prima ședință în ceea ce privește celelalte arme. De data aceasta noi suntem în grija locotenent-colonelului Gligor Văidean.

„Cum a fost ieri?”, mă întreabă zâmbind.

„Bine”, îi răspund. „Mă dor mușchii de la..., practic mă dor toți mușchii, dar a fost extrem de interesant”. Zâmbește din nou.

Dacă ieri în Daia au fost simulări, astăzi în Poplaca studenții fac instrucție cu arme reale în care se încarcă muniție de război. Sunt ședințe pregătitoare, care îi inițiază pe militari în tragerea cu această muniție. Se obișnuiesc cu armele, cu zgomotul, cu fixarea punctului de ochire și învață să tragă din toate pozițiile. Studenții trag cu mitraliera, pușca mitralieră, cu armele anti blindate (aruncătorul de grenade AG-7), trageri cu pistolul mitralieră automat și cu pistoletul.

Zgomotul este asurzitor. Nu regret că am ascultat sfatul primit cu o zi înainte de a-mi lua dopuri de urechi. Am închis pentru câteva secunde ochii și m-am rugat ca toate acestea să rămână doar la nivel de pregătire. Dincolo de adrenalină sau de senzația că ești într-un film de acțiune, zgomotul făcut de arme este rece și pătrunzător. Nu mi-aș dori să-l aud în circumstanțe reale.

Studenții sunt bine instruiți, pentru a nu se produce erori. Respectă cu strictețe toate regulile și nu fac un pas fără acordul comandantului lor. Pentru a evita orice problemă un singur om comandă, iar comanda lui rămâne lege, indiferent de gradul pe care îl are. Alte două persoane supraveghează și coordonează, dar nu dau comenzi.

Undeva, în spatele poligonului, așteaptă o ambulanță cu personal calificat gata să intervină în caz de nevoie.

De departe, cea mai interesantă armă este aruncătorul de grenade.   

„AG-7 are înălțător mecanic și înălțător optic. Cel optic are o scară telemetrică unde, dacă încadrezi înălțimea unui tanc, arată distanța în metri. Se ochește pe obiectiv. Trage la o distanță de 400 de metri și este eficace la 370 de metri. Obiectivul l-am marcat cu un cearceaf alb, pentru că nu putem distruge tehnică. Echipa anti blindate execută foc împotriva blindatelor inamicului, iar servanții execută foc împotriva personalului care debarcă din blindat. Aceia care au reușit să scape”, explică lt. col. Gligor Văidean.

Tragere cu AG 7

„Grenadă neexplodată!”, strigă cineva.

„Da, se mai întâmplă. În cazul acesta este notată, căutată, găsită și distrusă la fața locului printr-un procedeu de asanare stabilit prin norme. Se constituie echipe de căutare, acestea notează elementele și zona în care a căzut, se delimitează și se intensifică căutarea, iar când este găsită va fi distrusă aici”, mai spune locotenent-colonelul.  

„Atenție, distribuiți muniția!”, strigă unul dintre comandanți.

De data aceasta, niciunul dintre studenți nu se uită în altă parte. Sunt atenți doar la ceea ce au de făcut, iar focurile de armă și bubuiturile AG-ului umplu zona, în alte zile liniștită.

Aria poligonului este foarte bine delimitată și nimeni în afară de militari nu poate intra. Nici noi nu am avut ce căuta în zona stegulețelor roșii.

„Șeful sectorului de tragere de la AG-7, schimbă punctul de ochire la mijlocul bazei”, se aude printre bubuituri.

„Unu, foc!” și se dezlănțuie iadul de bubuituri.

Zonele în care se pregătește muniția sunt delimitate cu alb roșu, iar armamentul de rezervă, sau cel cu care se trage (dar nu în acest moment) este delimitat cu alb. La tragere, fiecare student primește patru cartușe pentru reglaj și trei pentru punctaj.

„Următoarea serie!”, strigă iar cineva. Studenții care au tras se retrag prin spatele poligonului și sunt înlocuiți de noua serie.

AG-7 rămâne pe locul I și pentru studenți

Profit de moment și alerg către cei care au terminat. În spatele meu se aud ceilalți studenți cum strigă.

„Direcția 1, gata pentru tragere! Direcția doi, gata pentru tragere!”. Știu că totul este important pentru ei, poziția, felul în care țin arma, respirația, executarea focului. Totul trebuie să fie bine deprins pentru a fi un bun trăgător.

Îi prind din urmă pe cei care au terminat. Se opresc și o parte dintre ei se strâng în jurul meu, ce-i drept, la ordin. Alexandra este printre ei. Aflu că este șefă de clasă. La determinarea pe care a arătat-o ieri, merită cu siguranță. Cum a fost pentru ei?

„Experiența cu AG-ul a fost o una deosebită. Mie unul mi-a plăcut. Foarte tare sunetul fără dopuri în urechi, dar a fost ok. Nu am mai auzit primele 10 secunde, dar ușor, ușor, mi-am revenit”, spune George Florin Burnichi.

„AG-ul a fost cel mai tare. A fost prima dată când am tras cu el și ca trăgător, pot să spun că am simțit explozia în ureche, dar cel mai bine s-a simțit la instrucție fiind servant, în momentul în care m-am pus pentru luptă-culcat și am simțit cum se zguduia tot pământul sub mine”, spune studentul Iulian Torino Băiceanu.

Și pentru Alexandra a fost interesant, ea fiind mică de statură.

„A fost o experiență unică mai ales că înălțimea mea este cât cea a AG-ului, dar a meritat să o trăiesc. Abia aștept să venim în poligon data viitoare.”, spune fata.

Lt.col. Văidean explică faptul că în fiecare semestru este un singur modul de pregătire militară și în fiecare modul sunt cel puțin două ședințe de tragere, gradual. În anul trei sau patru, se ajunge la cinci ședințe de tragere cu tot armamentul.

Dau să plec, dar Iulian își dorește să mai adauge ceva. 

„Vreau să mai spun că eu sunt comandant de echipamente blindate. Am învățat ce înseamnă deținerea armamentului, cunoașterea armamentului și abia așteptam ziua de astăzi ca să pot să execut ceea ce știam”, spune ferm tânărul.

27 mai, ora 14.00. Ne îndreptăm spre mașină, de data aceasta obosiți, dar foarte mulțumiți de experiența din cele două zile. Să-i privesc de pe margine pare interesant. Au fost momente când m-am întrebat de ce pe vremea mea nu era o mai mare deschidere spre școlile militare. Este o lume cu totul aparte și trebuie să ai o serie de calități și multă voință să-i poți face față. Din interior este greu. N-am simțit decât un grăunte din ceea ce fac tinerii aceștia în cariera militară și pot spune că este greu. Acesta este și motivul pentru care ei sunt diferiți, prin caracter, prin postură, prin dragostea de țară, prin onoarea pe care o percep altfel și, mai presus de toate, prin respectul pe care îl transmit.  

 

Raluca Budușan

de Raluca Budușan

Sănătate, Educație
Telefon:
0766 905 671

Comentarii

0 comentarii

Anuleaza raspuns

Lasa un comentariu

Toate comentariile sunt moderate înainte de postarea pe site, pentru a elimina limbajul agresiv de pe această platformă. Mulțumim. Adresa ta de email nu va fi publicată.

Sus