De ce bem apă de pe Lunca Ștezii și nu din Cibin: Cum a ajuns apa potabilă în Sibiu?

Începuturile alimentării cu apă a orașului Sibiu ne duc cu gândul la Râul Cibin, acesta fiind sursa principală de apă atât pentru consumul uman, cât și pentru activitățile agricole sau pentru activitățile meșteșugărești. Cu toate acestea, apa din Cibin nu ajungea la toți locuitorii. Diferența de nivel între cursul Cibinului și Orașul de Sus și faptul că apa nu putea fi adusă în Piața Mare din lipsa unor mijloace tehnologice corespunzătoare, i-a făcut pe înaintașii noștri să caute o soluție nouă și să-și îndrepte atenția către Râul Șteaza ce izvora din Munții Cindrelului, deasupra localității Rășinari.

„În prima perioadă a vieții orașului, când casele erau puține, și deci aproape de Cibin, apa se lua desigur direct din râu. Pe măsură ce ele s-au înmulțit s-au îndepărtat de Cibin, așa că aprovizionarea cu apă a devenit foarte grea, nu numai pentru că se  mărea depărtarea la sursa de apă , ci și pentru că, probabil la anumite perioade din zile se îngrămădea lume multă pe marginea râului și, astfel, se iveau iminente calamități, ca: întârzieri și mai cu seamă turburarea apei, care în felul acesta nu mai putea fi utilizată imediat”, se arată în „Alimentarea cu apă a orașului Sibiu – Monografie istorică și tehnică” de inginer Gheorghe Brânduș.

Proiectul prin care apa din Șteaza era adusă în Sibiu avea drept scop principal asigurarea apei pentru consumul uman. Tocmai de aceea, canalul de legătură dintre Șteaza și oraș a fost numit „Trinkbach” adică „Pârâul cu apă de băut”. Șteaza asigura necesarul de apă rășinărenilor și acționa roțile a două mori aflate pe valurile sale. În aval de acestea a fost construită o închidere perpendicular pe albie. Astfel, apa intra pe canal și, datorită unei diferențe de nivel semnificative între  punctul de captare  și  Orașul de sus  curgea neîntrerupt spre noua destinație.

Apa ajungea în cetate prin zona Porții Cisnădiei, iar de aici era distribuită prin intermediul unor șanțuri pietruite de-a lungul  mai multor străzi, care transportau  apa pentru necesarul locuitorilor. Aceste șanțuri se numeau vâlcele și existau pe strada Cetății, pe direcția Nicolae Bălcescu -Piața Mare- General Magheru, Mitropoliei- Al Odobescu-Turnului- 9 Mai.

Încercări de a distribui apa pe străzi

În anul 1510, Sibiul a cunoscut o creștere accelerată a populației. Existau mai mult de 1.300 de locuințe, majoritatea fiind construite din lemn, ceea ce presupunea un risc ridicat de incendii. Frica de incendii a determinat conducătorii Sibiului să gândească un sistem prin care să distribuie apa pe străzi. Orașul a cumpărat un teren la Poarta Cisnădiei, unde a amenajat un rezervor-decantor de apă. De la acest decantor apa urma să fie transportată către fântâni din diferite zone ale orașului. Simultan  construirii decantorului, în 1584,  a fost pusă în funcțiune o fântână în Piața Mare, alimentată din decantor printr-o conductă de bazalt. Conductele de bazalt au fost rapid înlocuite cu cele din lemn deoarece acestea din urmă împiedicau apa să curgă la îmbinările dintre ele.

Din cauza faptului că decantorul era descoperit, în apă ajungeau uneori cadavre de animale și pământ. Vara, apa se încălzea și aducea diferite impurități, iar pe timpul iernii  decantorul îngheța, fiind pusă în pericol funcționarea tuturor fântânilor. Tocmai de aceea, deși sistemul de distribuție avea decantor, apa venea tulbure, având urme de pământ. De vină erau defrișările din zona Rășinarului, traversările de drum peste Trinkbach, dar și activitățile de zi cu zi ale oamenilor.

Astfel, în 1702 s-a încercat alimentarea cu apă din râul Cibin, în apropiere de Gura Râului dar lucrările la canalul de 14 metri au fost oprite la Poplaca din lipsa fondurilor. Administratorul orașului de la acea vreme, Johan Kermmer, a încercat să găsească soluții pentru a putea îmbunătăți calitatea apei. A fost nevoie de părerea unor specialiști din străinătate. Inginerul Ellenberger a propus mutarea de pe terenul cu humă din aval de captare, dar acest lucru nu era posibil pentru că proprietarii de teren din Rășinari nu doreau să vândă terenul necesar pentru mutarea Trinkbach-ului.

Captarea apei din Lunca Ștezii

În anul 1873 apare pentru prima dată posibilitatea de a capta apă din zona Lunca Ștezii, iar membrii comisiei  pentru apă au decis să apeleze la inginerul Bernarhd Salbach, cunoscut pentru reușitele sale în domeniul alimentării cu apă. Varianta alimentării cu apă de băut din Lunca Ștezii este susținută de inginer, care a găsit pe terenul devenit proprietatea Sibiului un sistem de colectare a apei din subteran.

„Apa colectată din câteva gropi săpate indică un debit suficient, iar faptul că provenea dintr-o zonă cu pietriș  și nisip înlătura necesitatea construirii unor instalații  de filtrare și decantare. Se prefigurează astfel posibilitatea alimentarea orașului cu apă de infiltrație din Lunca Ștezii. Cercetările au fost posibile doar după ce orașul a reușit să cumpere un teren în Lunca Ștezii de la Bucur Mitrea din Rășinari”, se arată în cartea „Monografia alimentării cu apă a Sibiului –120 de ani de existență a serviciului”, semnată Mircea Niculescu și Thomas Roth.

Costul total al proiectului era de 236.500 florini, proiect care se compunea din patru părți:

• Instalația de captare (captarea să se facă în lunca Ștezii prin săparea mai multor puțuri colectoare de care sunt legate galerii ce adună apa prin țevi găurite din bazalt);
• Conducta de transport urma să aibă 175 mm, amplasată de-a lungul Sevișului, până la intersecția cu șoseaua Cisnădioarei;
• Rezervorul avea o capacitate de stocare de 1.500 mc, respectiv necesarul de apă al orașului pentru o zi întreagă;
• Rețeaua de distribuție prevedea o conductă de presiune de 225 mm, din fontă, ce pleca de la rezervor și cobora în Piața Mare.

La începutul anului 1886, Sibiul dispunea de o instalație funcțională de captare a apei și mai rămâneau trei pași de îndeplinit din proiectul lui Salbach. După mai multe neînțelegeri,  epidemia de holeră din 1892 a determinat comandamentul militar să ceară orașului să construiască în regim de urgență  sistemul de alimentare cu apă. Lucrările au urmat indicațiile date de Bernahard Salbach cu unele modificări: numărul de puțuri colectoare a crescut de la cinci la opt, legăturile dintre ele au fost realizate din fontă, traseul conductei de aducțiune a fost paralel cu drumul Rășinariului, pe o lungime de 4.267 m, rezervorul a fost construit din trei încăperi nu doar din una.

Inaugurarea a avut loc pe 25 noiembrie 1894, când s-a pus în funcțiune întreg sistemul de distribuție centralizată a apei Sibiu. În anii următori, au izbucnit epidemiile de tifos și s-a constatat că una dintre cauze era apa murdară, lucru care face ca la Sibiu să fie adusă o stație de ozonizare a apei, a doua de acest gen din Europa.

Luna aceasta, societatea Apă Canal Sibiu SA marchează împlinirea a 127 de ani de alimentare cu apă a Sibiului. În acest timp numărul sibienilor care primesc apă proaspătă acasă a crescut de mai bine de 127 de ori și este în plină expansiune, Apă Canal având implementare proiecte de sute de milioane de euro.

“Avem o mare responsabilitate față de fiecare locuitor ce așteaptă servicii corecte de la compania Apă Canal Sibiu. Dar dincolo de responsabilitatea față de concetățenii noștri, simțim că suntem datori în fața celor care înaintea noastră au lucrat și au reușit să aducă apa proaspătă în casele sibienilor acum 127 de ani. Tocmai din acest motiv, deși privim cu admirație și respect către trecut, avem mereu în minte perspectiva de dezvoltare, din rațiunea că această frumoasă activitate în slujba cetațenilor trebuie să meargă mereu înainte”, a declarat ing. Vasile Maier, directorul Apă Canal Sibiu.

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).