”Vai Jenică, să te duci la școală, că e prea greu pe aici”. No, lor atâta le trăbă, să le dea cineva putere. Despre cum se stinge ”Calea Laptelui”

Văd în ultima vreme o mulțime de filme despre oameni din trecut care ajung în prezent și sunt șocați de tehnologie, mașini, mâncare, telefoane, de stilul de viață modern. Nu am realizat însă că mai sunt persoane care s-au născut aici, în rând cu noi, nu s-au teleportat din alt timp și spațiu, și-și trăiesc viața ca acum 2.000 de ani. Cu unele mici adăugiri: telefonie mobilă, și cizme de cauciuc, în loc de tulnic și opinci, de exemplu.

Nu mai am pe nimeni în apropiere care să se trezească, iarnă, vară, indiferent de gradele de afară, la 4-5 dimineața și să taie lemne, să strângă fân, să dea apă la animale, iar apoi, cu maxim un cal ori un măgar ajutor, să urce în vârful muntelui, iar de acolo să o ia de la capăt. Femeie fiind. În fiecare zi. Iar în același timp, bărbatul să meargă pe jos 700 de kilometri, fluierând după vreo 3-400 de oi. Iar singurele momente de repaus să fie la masă. Mămăligă, ouă, carne. După care, din nou, de la capăt. Iar și iar.

Pentru Maria, Pătru, Petrică, Jenica, Pavel, Ioana, Elena, Mia, Gligor, eroii ultimului film al lui Dumitru Budrala, intitulat ”Calea Laptelui”, cred că e absolut ridicol să vadă o sală de fitness cu zeci de oameni care aleargă pe bandă, în gol, singuri. Să ridice greutăți, nu baloți de fân, să flexeze fără găleți cu apă și să mânânce avocado, dimineața, nu o bucată de sloi de oaie, încălzită în căldare, pe plita sub care ard lemne.

Filmul va putea fi văzut astăzi, la Sala Thalia, în cadrul Astra Film Festival și vă spun că nu e o ciocnire a civilizațiilor, așa cum s-ar crede.

Nu mi se pare că intră în salba de elogii naționaliste, deși vorbește mult despre tradiții și plânge moartea unui stil de viață, vechi de mii de ani. Personajele explică de ce se ajunge la ”extincția rasei ciobanilor” care mai practică transhumanța.

”Cum era la noi, dacă nu eram eu, ca să-mi placă... Tata, singur, încă nu le putea să țină oile. Până creștea Pavel... Dacă îi plăcea sau dacă nu-i plăcea... El le-o ținut cum le-a ținut singur, dar cum trec anii și la el, dacă nu mai e un ajutor, cât de cât... Cât de mică să fie, numai să fie un ajutor. De asta se termină. Asta o să se întâmple la mulți. Oi mai au, dar nu le mai place să mai meargă. Mai bine stau să nu aibă nimic, decât să meargă așa, prin pădure, să se chinuie pe aici”, spune în documentar Petrică, fiul lui Pătru. Deocamdată singurul din familie, care vrea să moștenească stilul de viață al tatălui. Frații mai mari au plecat la oraș, cu meserie.  Unul dintre ei s-a lăsat de ciobănit după ce l-a văzut pe tatăl său rupt de urs. A supraviețuit, urcă și coboară din nou cu oile de pe munte, dar pentru fiul său a fost de ajuns.

”Eu cu treabă, cu treabă, iar ei că tot ca să facă școală. Da păi și școala aia... are rostul ei. Școala e pentru cei care n-au vite. Pentru care au vite să stea și vadă de ele, că îi destul de plătită și munca asta cu ghitele acuma, să știți. Foarte plătită, dar dacă nu ai cu cine le țâne. Nu se mai rentează nici să le mai ții. Aici, cel puțin, dacă mai și vinzi ceva, se rentează. Și oricum, și muncești, dar și ai. Ei tot că ”la școală, la școală, la școală...” Ba că dacă nu fac zece clase nu mai pot să facă nici școala de șoferi. Nu știu ce tot amenință.

Și pe munte, uite, dacă vine câte cineva pe-acolo zâce: ”Vai Jenică, să te duci la școală, că e prea greu pe aici”. No, lor atâta le trăbă, să le dea cineva putere. Da ei nu se gândesc că e greu acolo... E greu pe aicea, dar e și îi și rentabil. Dacă suntem mai mulți să te ajuți. Dar dacă ești unul singur...!, spune Maria, soția lui Pătru.

E vorba în film, în esență, despre viteză, despre ritmul vieții, despre pacea interioară. Pe care o poți căpăta în vârful muntelui sau la birou, în fața laptopului.

Nu e vorba despre supermarketuri, colectivizare, brânză artificială, lapte condensat și prețul mieilor de Paște. Asta poate veni în discuție, după film, în funcție de interesul fiecărui spectator. E vorba despre oameni.

”Alesul era la Zâua Crucii, atunci era alesu. Pe data de 15 septembrie era alesu. (...) Dar acum s-or schimbat, s-or schimbat, s-or... s-or dat dracu toți, s-or... S-or grăbit, o dat graba asta cu... cum dă-n toate. Și-n muieri, când să mărită.

E lipsa asta de munte, de animale. Nu le mai place. E plăcerea de vedea tot, cât e de frumos, cât e de natural. E lipsă de așa ceva. Vor să se uite la calculator, să le vadă pe ălea cum se dezbracă și cum le arată, ce știu ce le arată ele pe acolo. Pentru că aici, cam trei luni de zile, cam stai cam pe sec. Cam pe sec stai. Stai cam pe sec pentru că femei nu prea sunt pe aici. Nu prea găsești femei pe aici pe la noi. Din cauza asta nu mai vin oamenii”, explică Petrică de ce e ultimul.

După vizionare îți rămân în minte cadrele lungi, molcome, în care ai timp să numeri aproape toate oile din turmă. Să respiri. Într-o eră a tik-tok-ului, în care totul se parcurge cu o viteză amețitoare, nemestecat, ”Calea Laptelui” poate fi un mijloc de tortură. Atât de diferite sunt cele două lumi.

Filmul este ”work in progress”. Jenica și Pavel, copiii cei mici ai cuplului de oieri ”transhumanțieri”, vor spune în ce sens va fi progresul. Cel puțin eu la asta mă aștept.

Sursa foto: Captură video / ”Drumul Laptelui”, produs și realizat de Dumitru Budrala

Ai fost martorul unui eveniment care crezi că ar merita să fie prezentat în ziar?
Folosește modulul de sesizări din TS App, aplicația de mobil Turnul Sfatului, iar noi vom prelua și aprofunda subiectul.
Descarcă aplicația de aici: https://tsfatului.app.link/download

Urmăriți-ne pe Instagram / Facebook / YouTube