Amintiri de Crăciun. Constantin Chiriac: „Colindele erau cântate numai la anumite ore. Nu se cântau colinde toată noaptea sau toată dimineața”. „Vorbesc, din păcate, de lucruri apuse care greu pot fi reînviate”

În spiritul sărbătorilor de iarnă, vă invităm să călătoriți în timp și să vă lăsați purtați de relatările unor personalități cunoscute de toți sibienii. Acești oameni împărtășesc cu noi amintirile și tradițiile Crăciunului din copilăria lor, oferindu-ne o privire intimă asupra magiei acestei sărbători.

Vom descoperi povești care ne duc înapoi în timp, în vremurile în care în decembrie era zăpadă și pe străzi mai circulau sănii trase de cai, iar cei care povestesc astăzi erau doar niște copii. Unii plini de entuziasm și speranță.

Directorul Teatrului Național Radu Stanca și al Festivalului Internațional de Teatru din Sibiu, Constantin Chiriac, vorbește despre alte obiceiuri de Crăciun față de cele cunoscute în Ardeal. De loc din Prisăcani, la un râu distanță de Republica Moldova, Chiriac participa la „Nunta țărănească”, un obicei local, iar pe masă aveau ajunele, chișcă, cărnuri, dar și varză amestecată timp de mai multe luni chiar de apele Prutului.

Citește și:

Amintiri de Crăciun. Ciprian Ștefan: ”Nu conta că mergeam 5 km prin pădure, eram o trupă faină, care se distra și simțea magia Crăciunului”

„De nouă ani merg la Prisăcani, localitatea unde m-am născut, pe malul Prutului în România, nu în Basarabia, și ofer Premiile „Constantin Chiriac”, păstrând în amintire în primul rând acel paradis pierdut al copilăriei. Și când vorbim de paradis pierdut nu vorbim de regrete, de nostalgii, de lucruri pierdute care să ne dea tristețe. Vorbim despre ceea ce înseamnă zidirea întru ființă, despre o comunitate care are spiritualitate, în care nimeni nu trece pe lângă tine fără să-ți dea bună ziua, uneori cu o anumită solemnitate, ca și cum fiecare este ambasadorul propriei sale demnități.

Sărbătoarea Crăciunului și Sărbătorile de Iarnă, începând de la 1 Decembrie, până în 9, 10 ianuarie, erau perioada cea mai lungă de sărbătoare. Acest ritual însemna, alături de Postul Paștelui și Sărbătoarea Învierii, alături de Marea Sărbătoare a Hramului Bisericii lui Mihail și Gavriil, cea mai mare sărbătoare a comunității.

Spectacolul Dirijorul, regia Florin Fătulescu (producție interzisă în comunism), Teatrul din Sibiu, 1981. De la stânga la dreapta: Dan Turbatu, Nae Călugărița, Șerban Ionescu, Constantin Chiriac, Sandu Popa

Începeau repetițiile din 25 noiembrie, la toate sărbătorile și ritualurile conservate de sute de ani.

Era o sărbătoare unică, pe care nu a mai întâlnit-o nicăieri, care se numea „Nunta țărănească”, care era jucată de tinerii satului și care avea niște costume extraordinare făcute din hârtie creponată tăiată și care dădea o ținută cu totul aparte. Era o fustă care dădea somptuozitate și înălțime fiecărui interpret, o haină și un coif foarte înalt, de peste jumătate de metru. În funcție de culori, erau personajele; era Harapul, Puiul de Harap, Mirele, Mireasa, era Călăul, era un întreg teatru popular care avea loc și care se cânta și se juca într-o anumită ritmicitate și într-o anumită explozie de lovituri ingenioase.  Toți aveau câte un căluș în mâna dreaptă și în mâna stângă și dansul era atât de puternic și în același timp atât de perfect, cum nu am mai văzut. Trei zile se mergea de Crăciun cu „Nunta țărănească” și apoi se mergea și de Anul Nou. Venea ursul, capra, venea struțul. E ciudat cum de era un obicei precum struțul acolo. Erau colindele, dar colindele erau atât de speciale și de frumoase încât ele erau cântate numai la anumite oră. Nu se cântau colindele toată noaptea sau toată dimineața. Se cântau atunci când se împreună ziua cu noaptea, era o perioadă de un ceas când băteau clopotele, când erau o atmosferă absolut unică.  Colindele se cântau și în prima zi de Crăciun și la trecerea dintre ani.

Lucrurile erau gândite din bătrâni într-o anumită ritmicitate. La fel se făceau și toate produsele în casă, de la colaci, la cozonaci, la tăiatul porcului, al rațelor, gâștelor, iepurilor. Noi, copiii, eram cu sarcini clare, fiecare trebuia să batem grâul, să pregătim tot ceea ce era necesar pentru colivă. Bunica ne făcea niște poale în brâu și mai ales niște ajunele pe care din păcate din copilărie nu le-am mai mâncat niciodată.

Mama mi-a mai făcut acum când matur fiind, la Ocna Sibiului, pentru că i-am strămutat pe ai mei de la Prisăcani, am rugat-o să-și amintească cum făcea ajunelele. Era un cuptor special făcut dintr-o anume cărămidă, și trebuia să știi cum să faci focul în funcție de esența lemnului.

Colacii erau atât de bine făcuți că durau toată iarna. Erau puși pe funii și, în clipa în care îi aduceai din magazie sau din beci, și-i puneai pe plita încinsă se făceau moi de parcă atunci erau făcuți. Erau atât de multe taine care, din păcate, s-au pierdut. La ajunele țin minte că era sămânță de in, de cânepă prăjită, împreună cu nuci de diverse feluri și forme prăjite împreună cu miere de diverse sortimente care se puneau într-o anumită ordine pe ajunele și băgate la cuptor. Erau cele mai frumoase vise pe care le aveai în noaptea de Ajun, înainte de Nașterea Domnului.

Toată lumea avea brad în casă chiar dacă era zonă de câmpie și erau întreceri între noi, copiii, care adună mai mulți colaci și mai multe fructe la colindat.

Iar murăturile pe care le făceam mama nu există nicăieri în lume! Erau niște butoaie foarte mari, din lemn de salcâm, care erau puse în niște plase speciale și legate plasele respective de arborii de pe malul Prutului. Și butoaiele pluteau în apă și erau învârtite de apă până la Crăciun. Și la Crăciun se desfăcea butoiul, acel butoiul pus undeva în septembrie... Și acolo erau harbuji, pepeni roșii, pepeni galbeni, gogonele și roșii coapte, struguri, gutui, ardei capia, gogoșari. Moarea dintr-un pepene roșu era genială. Erau atât de multe bunătăți! Cel puțin din porc nici nu mai știu toate denumirile produselor care se făceau. Dar erau atât de bine făcute și conservate fără a fi în frigider și ele rezistau peste vară.

Am rugat-o în ultimii ani pe mama, înainte de a pleca, să-mi facă o mâncare specială, un fel de caltaboș. Acolo în Moldova se numește chișcă, din mațele de la porc, care erau bine curățate. După aceea se făcea un amestec foarte, foarte bun din orez, legume, carne, care erau fierte în niște licori extraordinare și apoi prăjit alături de vreo trei patru feluri de cârnați fiecare altfel făcut .

Erau de un gust și un rafinament cu totul aparte. Vorbesc, din păcate, de lucruri apuse care greu pot fi reînviate, dar care dau acea bucurie a memoriei și a ritualului de dimineață când de fiecare dată ne spălam cu agheasmă pe față, când rosteam rugăciunea și apoi când ne ducea tata în zăpadă goi și ne freca cu zăpadă. Apoi veneam înapoi și primeam un degețel de vin, nu roșu, ci negru, fiert cu toate bunătățile posibile.

Sunt lucruri pe care le-am trăit și care mă fac an de an să mă întorc acolo și să pot să stau măcar o dată pe an cu picioarele goale pe pământ ca să pot să iau energia locului care m-a născut și care m-a propulsat spre stele”.

Sursa foto: Arhiva personală / atelier.liternet.ro

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

de Alin Bratu

Politic
Telefon:
0745 590 991

alin[at]turnulsfatului.ro