”Speranța” din fața statuii lui Mihai Eminescu

Sub un soare cu dinți, la minus 3 grade Celsius, peste o sută de sibieni au mers miercuri în fața statuii poetului Mihai Eminescu din parcul Sub Arini, pentru a-și omagia poetul național.

Înconjurat de steaguri NATO și UE, statuia poetului a primit astăzi coroane de flori și lumânări. Au venit elevi de la diverse licee și școli din oraș, militari, studenți, actori ai Teatrului Național ”Radu Stanca”, preoți și oameni de cultură.

Dumitru Acu, președintele Asociațiunii Astra, le-a transmis celor prezenți că un astfel de eveniment, în care se intonează imnul, se recită poezii și se cântă diverse cântece, ar trebui privit ca unul ”în familie”.

O idee similară a fost prezentată și de părintele Necula, invitat să ia cuvântul după o scurtă rugăciune.

Constantin Necula le-a spus celor prezenți că poetul Mihai Eminescu este omagiat în toate orașele din România și peste tot pe unde a mers există ceva care să-i amintească trecerea. Dacă la Iași Eminescu are un tei, la Sibiu poetul are plăcuță pe o casă de pe strada Mitropoliei, unde s-a odihnit pentru o scurtă perioadă de timp. „Sibiul i-a oferit lui Eminescu o casă, langă o catedrală”, a enunțat părintele.

Prima poezie recitată de actrițele Teatrului Național ”Radu Stanca”, în fața statuii lui Mihai Eminescu, a fost una simbolic aleasă și intitulată ”Speranță”. O redăm mai jos:

”Speranța” de Mihai Eminescu

Cum mângâie dulce, alină ușor

Speranța pe toți muritorii!

Tristețe, durere și lacrimi, amor

Azilul își află în sânu-i de dor

Și pier, cum de boare pier norii.

Precum călătorul, prin munți rătăcind,

Prin umbra pădurii cei dese,

La slaba lumină ce-o vede lucind

Aleargă purtat ca de vânt

Din noaptea pădurii de iese:

Așa și speranța – c-un licur ușor,

Cu slaba-i lumină pălindă –

Animă-nc-o dată tremândul picior,

De uită de sarcini, de uită de nori,

Și unde o vede s-avântă.

La cel ce în carcere plânge amar

Și blestemă cerul și soartea.

La neagra-i durere îi pune hotar,

Făcând să-i apară în negru talar

A lumii par?nimfă – moartea.

Și maicii ce strânge pruncuțu-i la sân,

Privirea de lacrime plină,

Văzând cum geniile morții se-nclin

Pe fruntea-i copilă cu spasmuri și chin,

Speranța durerea i-alină.

Căci vede surâsu-i de grație plin

Și uită pericolul mare,

L-apleacă mai dulce la sânu-i de crin

Și fața-i umbrește cu păr ebenin,

La pieptu-i îl strânge mai tare.

Așa marinarii, pe mare umblând,

Izbiți de talazuri, furtune,

Izbiți de orcanul ghețos și urlând,

Speranța îi face de uită de vânt,

Și speră la timpuri mai bune.

Așa virtuoșii murind nu desper,

Speranța-a lor frunte-nsenină,

Speranța cea dulce de plată în cer,

Și face de uită de-a morții dureri,

Pleoapele-n pace le-nchină.

Cum mângâie dulce, alină ușor

Speranța pe toți muritorii!

Tristețe, durere și lacrimi, amor

Azilul își află în sânu-i de dor

Și pier, cum de boare pier norii.