Haiducul de carton. Lecția de 164.000 de lei a fostului viceprimar PNL Alexandru Dumbravă. Sau cum pregătim noii escroci cu bune intenții

De secole, cultura română întreține un mit absolut seducător: cel al haiducului. E vorba de personajul care încalcă legea, care dă în cap în scopuri nobile, care fură de la „stăpânire” pentru a da „săracilor”. E privit în cultura noastră populară cu o îngăduință cvasi-eroică.

În mintea colectivă, dacă motivul este unul nobil, mijloacele — oricât de penale — devin secundare.

Vorba „a furat, dar a și făcut” a evoluat, în epoca fondurilor europene, într-o variantă mai rafinată: „A mințit, dar nu pentru el”. „A făcut cumva să fie bine pentru toată lumea”.

Recentul verdict al Judecătoriei Sibiu, în primă instanță, care îl obligă pe Alexandru Dumbravă, fost viceprimar și fost director al Casei Corpului Didactic (CCD), să returneze din propriul buzunar peste 164.000 de lei către Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene, reprezintă mai mult decât o simplă sentință.

E autopsia unui mit.

Nu tot timpul merge și așa, însă. Mai există și „haiduci” administrativi prinși după ce au crezut că pot păcăli sistemul în numele unui bine colectiv. La nivel declarativ, cel puțin.

Apărarea lui Alexandru Dumbravă a fost construită pe un fapt simplu: „Nu am luat niciun leu pentru mine”. Banii, spune el, au fost folosiți pentru echipamente IT, platforme educaționale și materiale didactice destinate profesorilor sibieni.

Proiectele și-au atins scopul, zidurile instituției au fost dotate, deci unde este paguba?

Privit prin ochii haiduciei, Dumbravă pare un martir al birocrației. În realitate, însă, documentele vorbesc despre o metodă de lucru sistemică: 103 acte materiale de fals material în înscrisuri oficiale și 6 acte materiale de folosire de documente false pentru a obține subvenția europeană.

Aici se prăbușește aura de „binefăcător”. Când ai nevoie de peste o sută de falsuri pentru a justifica un proiect, nu mai vorbim despre o „eroare administrativă” sau despre „rigiditatea sistemului”, ci despre o fraudă orchestrată.

A fura (sau a obține prin minciună) resurse financiare de la Uniunea Europeană pentru a mobila un birou local nu te transformă în Robin Hood, ci într-un scamator penal care a pariat pe faptul că scopul scuză mijloacele.

Justiția sibiană l-a condamnat în primă instanță. Raționamentul este simplu: fondurile au fost „obținute pe nedrept”.

În clipa în care ai semnat un fals pentru a accesa banii, întreaga sumă devine neeligibilă. Statul român și Uniunea Europeană au plătit un preț pe care, în condiții de legalitate, nu l-ar fi plătit niciodată.

Tragedia acestui „haiduc de carton” este că, în timp ce instituția (CCD Sibiu) rămâne cu calculatoarele și cu papetăria, el rămâne cu datoria.

Răspunderea civilă spune foarte clar că cine a comis fapta ilicită repară prejudiciul.

Dumbravă este obligat să plătească din banii săi bunurile care au rămas în proprietatea statului. Este, dacă vreți, cea mai scumpă formă de altruism din istoria administrativă a Sibiului — un altruism forțat, decontat după ani de procese.

Dacă acceptăm că un director poate falsifica 103 documente pentru că „e spre binele școlii”, atunci acceptăm că orice primar poate atribui contracte cu dedicație pentru că „firma aia lucrează bine”, sau că orice ministru poate ignora legea pentru că „avem nevoie de investiții rapide”.

Este panta alunecoasă.

Pe de altă parte, birocrația UE e deja proverbială. Sunt sute de proiecte care pică de la finanțare nu pentru că nu ar fi necesare, nu pentru că nu sunt corecte, ca principiu, ci pentru că nu intră în niște parametri câteodată absurzi.

Trebuie să privim și spre „monstrul” birocratic de la Bruxelles, care a transformat dorința de modernizare într-un hățiș kafkian de hărțogărie.

Pentru mulți administratori locali, regulile europene par adesea concepute într-un turn de fildeș, fiind atât de rigide și de deconectate de realitatea din teren, încât forma a ajuns să bată fondul în mod sistematic.

Într-un sistem care pune mai mult preț pe o semnătură pusă într-un anumit chenar decât pe faptul că un elev chiar a învățat ceva de pe o tabletă nouă, ispita de a recurge la „scurtături” devine o formă de supraviețuire administrativă.

Nu de puține ori, cerințele absurde și termenele nerealiste împing beneficiarii într-o stare de disperare, în care singura alternativă la pierderea integrală a fondurilor rămâne „creativitatea” birocratică.

Fără a scuza încălcarea legii, trebuie să recunoaștem că atunci când sistemul devine atât de complicat încât un om de bună-credință îl poate parcurge extrem de greu fără a greși, problema nu mai este doar la individ, ci și la mecanismul care strivește inițiativa sub muntele de dosare.

În plus, după ”Dosarul Dumbravă”, primul om politic cu dosar de la înființarea EPPO, nu știu ca UE să fi făcut o radiografie a sistemului. S-a greșit de o singură parte?

Dar.

Alexandru Dumbravă nu este condamnat pentru că a vrut calculatoare pentru profesori, să ne înțelegem.

Este condamnat pentru că a crezut că inteligența sa este deasupra regulilor și că semnătura sa pe un fals nu are greutate penală dacă intenția este „bună”.

Haiducii de altădată sfârșeau de regulă în ștreang. Indiferent de intenții. E drept, erau cântați apoi în balade populare.

Haiducii administrativi, unii dintre ei, ai zilelor noastre sfârșesc în recursuri în casație și în executări silite.  

Nota de plată de 164.000 de lei este, de fapt, prețul corect pentru o lecție pe care Sibiul trebuie să o învețe: poți dota o mie de școli cu cele mai moderne tablete, dar dacă prețul acestora este un fals grosolan și mutilarea adevărului și a legii, copiii din acele școli vor învăța doar cum să devină, la rândul lor, niște escroci cu bune intenții.