Bătrânețea nu poate depinde de județul în care ai avut șansa să te naști

În România, serviciile medico-sociale continuă să fie tratate ca o problemă administrativă secundară, deși ele răspund uneia dintre cele mai grave realități sociale: îmbătrânirea populației și creșterea numărului de persoane dependente, care nu mai pot fi îngrijite nici în spital, nici acasă.

Unitățile de asistență medico-socială se află exact la granița dintre sistemul medical și cel social. Ele îngrijesc oameni care nu mai necesită internare continuă într-un spital, dar care au nevoie zilnic de tratament, supraveghere, hrană, igienă și sprijin pentru cele mai simple gesturi ale vieții.

Cu toate acestea, statul român nu le-a oferit încă un loc clar și echitabil în arhitectura sa instituțională. Ministerul Sănătății finanțează doar o parte a componentei medicale, Ministerul Muncii nu își asumă suficient componenta socială, iar cea mai mare povară rămâne, de multe ori, în sarcina consiliilor județene.

De aici apar diferențele majore dintre unități. În unele județe, autoritățile înțeleg importanța serviciului și îl finanțează responsabil. În altele, lipsa resurselor sau a voinței administrative produce servicii mai slabe, personal insuficient și condiții inegale.

Faptul că o unitate precum UAMS Săliște poate asigura servicii stabile nu este rezultatul unui sistem național bine construit, ci al responsabilității asumate la nivel local. Dar demnitatea unui vârstnic nu ar trebui să depindă de bunăvoința unei administrații sau de puterea financiară a unui județ.

Aici începe adevărata problemă politică.

Politica nu înseamnă doar alegeri, funcții sau confruntări între partide. Politica înseamnă felul în care statul își împarte responsabilitatea față de cei vulnerabili. Înseamnă să decizi dacă bătrânul dependent este o prioritate publică sau o cheltuială pe care fiecare administrație locală trebuie să o gestioneze cum poate.

Serviciile medico-sociale trebuie recunoscute ca servicii de interes național, finanțate printr-un mecanism comun și predictibil, la care să participe atât Ministerul Sănătății, cât și Ministerul Muncii și autoritățile locale. Standardul de cost trebuie actualizat periodic, în funcție de cheltuielile reale, de gradul de dependență al beneficiarilor și de necesarul de personal. 

România are nevoie de o politică națională a îngrijirii pe termen lung, nu de soluții improvizate de la un județ la altul. 

Pentru că vârstnicul este român înainte de a fi sibian, bucureștean, ieșean sau clujean. Iar dreptul la îngrijire, demnitate și siguranță nu trebuie stabilit de codul poștal.

Felul în care ne îngrijim bătrânii spune mai mult despre maturitatea unei societăți decât orice discurs politic. În fața bătrâneții, statul nu mai poate rămâne împărțit între ministere, bugete și competențe. Trebuie să devină prezent.

O opinie semnată de Alexandru Virgil Chera