Dumitru Cîmpean, profesorul din Gura Râului care a renunțat la strung pentru catedră. El știe povestea satului mai bine ca oricine

Înainte să predea istorie, Dumitru Cîmpean lucra la strung. Potrivit unei povești publicate pe pagina Danielei Cîmpean, președinta Consiliului Județean Sibiu, profesorul de la Școala Gimnazială „Aurel Decei” din Gura Râului a absolvit Tehnologia Construcțiilor de Mașini la Brașov, în 1987, iar stagiatura a făcut-o la Secția de Sculărie a Întreprinderii Mecanice din Mediaș, unde se produceau piese inclusiv pentru Oltcit-uri.

Drumul spre catedră nu a fost direct. A predat mai întâi desen și educație tehnologică, a condus căminul cultural din sat, apoi a fost director al școlii. Pasiunea pentru trecut l-a dus, în cele din urmă, la Facultatea de Istorie a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, potrivit sursei citate.

Astăzi, profesorul e cel care cunoaște cel mai bine povestea din spatele celor două monumente istorice ale comunei. Biserica Mică, cu hramul „Cuvioasa Paraschiva”, și podul acoperit, cunoscut și ca „Podul Morii”.

„În multe sate din Mărginimea Sibiului întâlnești obiective culturale cu statut de «monument istoric», însă în Gura Râului avem două”, spune Dumitru Cîmpean.

Podul, spune el, era mai mult decât o simplă trecere. Lega satul de moara ridicată pe malul Cibinului, cumpărată în 1858 de „istețul mijlocitor și harnicul preot Ioan Arsenie, cu prețul de 3200 florini”, potrivit monografiei scrise în 1896 de preotul Ioachim Muntean, pe care profesorul o citează direct.

Mai târziu, moara a ajuns pe mâna lui Cornel Arsenie, un morar priceput, de la care i-a rămas numele „Moara lui Cornel”.

Citește și:

Au fost odată patru mori

Pe atunci, în Gura Râului funcționau patru mori de apă, iar morarii umblau prin sat cu carul tras de boi, ca să strângă sacii cu grăunțe. La cornul boului aveau legat un „clopot morăresc”, care anunța sosirea morarului. De aici, spune Dumitru Cîmpean, a rămas și vorba că „gurănilor le veneau banii pe apă”, apele Cibinului acționau joagăre, pive și mori, aducând satului un belșug care astăzi pare de poveste.

Totul s-a schimbat după cel de-al Doilea Război Mondial. Comuniștii au oprit joagărele, ca să nu facă concurență industriei de stat. Morile au mai funcționat până la finalul anilor ’70, când a fost ridicat barajul pentru alimentarea cu apă a Sibiului. Debitul Cibinului a scăzut, carele cu boi au dispărut, iar sătenii au rămas doar cu câte un căruț de mână, pentru puținele bucate măcinate acasă.

Podul, loc de întâlnire pentru sat

Podul, însă, a rămas loc de întâlnire pentru sat. Aici se jucau copiii, iar tinerii se strângeau înainte să pornească spre „Calea Domnilor” sau „Măial”. Pe același drum, spune profesorul, trecea și poetul George Coșbuc, în perioada în care era găzduit de preotul Manta din sat și urca de-a lungul Cibinului până în Vârtochele.

Astăzi, în curtea casei sale, Dumitru Cîmpean păstrează la loc de cinste două clopote morărești, turnate în 1848, aceleași care odinioară anunțau sosirea morarului. Nu mai cheamă gurănii la poartă după făină proaspătă, ci îi invită la masă pe turiștii ajunși în gospodăria familiei Cîmpean, curioși să afle poveștile satului direct de la cel care le știe cel mai bine.

Profesorul spune că ar vrea să meargă mai departe cu ideea și să înființeze o „Zi a Podului”, ca satul să nu uite de unde vine vorba veche. „Mă, copchile, la mine vorba-i sămnătură!”, spusă atribuită de localnici lui moș Vrăjbuță, un sătean care, potrivit poveștii publicate pe facebook, „cumpănea oamenii din privire” și știa „câte parale face fiecare”.

Citește și: