Valerica Oprișanu, bibliotecara care a făcut din filiala Hipodrom un loc al comunității: Biblioteca nu mai este doar despre cărți

La filiala Hipodrom a Bibliotecii ASTRA, copiii vin la ateliere de pictură, modelaj în lut sau brățări din elastice, iar doamnele din cartier au început să se adune la șezătoare. În spatele acestor întâlniri este Valerica Oprișanu, care a preluat filiala acum doi ani și jumătate, cu o ideea că biblioteca trebuie să fie un spațiu al comunității, nu doar un loc din care împrumuți cărți.

Valerica este din Brăila și s-a mutat la Sibiu în urmă cu cinci ani și jumătate, venind din București, după ce soțul ei și-a găsit aici un loc de muncă. Familia a mai trecut prin mai multe orașe și a locuit un an în Statele Unite, dar la Sibiu copiii au cerut, pentru prima dată, să nu se mai mute.

„Nu e vorba doar despre cărți și despre bibliotecă. Biblioteca este un spațiu comunitar”, spune Valerica. A scris chiar ea un text despre rolul bibliotecarului în ziua de azi, când oamenii au atâtea alte locuri în care să se refugieze, să se relaxeze sau să se distreze. Concluzia ei este că bibliotecarul rămâne puntea dintre cunoașterea din cărți și mintea cititorului.

Când a apărut postul de la bibliotecă, a simțit că toate ideile ei se pot îmbina: atelierele cu copiii, activitățile pentru adulți, cluburile de lectură.

„Fac pentru că îmi place să dăruiesc, pentru că îmi place să lucrez cu oamenii, pentru că îmi place să stârnesc creativitatea din ei”, a spus ea pentru turnulsfatului.ro.

De la început, a vrut să aducă oamenii din cartier înapoi la bibliotecă. A ieșit în parcul de lângă bibliotecă și a văzut câți copii și câte doamne se adunau acolo. „Am zis că e imposibil. Trebuie să se poată face ceva într-o bibliotecă. Este un spațiu public, un spațiu unde comunitatea se poate aduna și face lucruri”.

Un loc sigur pentru copii, în care ei devin profesori

La ateliere vin mai ales copii între 6 și 12 ani, pentru că de la clasa a V-a cei mai mulți au cursuri după-amiaza. Valerica spune că ei nu vin neapărat pentru activitate, ci pentru socializare și pentru un loc în care să fie asculțați.

„Se creează spațiul acestasta în care ei se pot exprima și devine un loc sigur pentru ei, să vină și să povestească fără să-i judece nimeni, fără să vrea cineva să le dea lecții.”

Atelierele sunt gratuite și se adaptează materialelor pe care filiala le primește: acuarele, pensule, hârtie creponată. Copiii au pictat icoane, pentru care părinții au cumpărat ramele, au modelat lut și au făcut brățări din elastice. Pe acestea din urmă le-au propus chiar fetele, care au venit cu materialele lor să îi arate cum se fac. „Eu nu știam să fac așa ceva. Hai, învățați-mă! Și sunt atât de fericiți că îi implic, să te învețe ei pe tine, să nu fii tu tot timpul profesorul”, povestește bibliotecara.

Filiala are și un club de vacanță, pe care Valerica l-a preluat încă din prima ei vară acolo. Deși filiala era atunci în plină reorganizare, cu cărți mutate și praf, a lăsat ușa deschisă copiilor. Au venit și copii din parc, care au ajutat și s-au implicat, iar vestea s-a dus de la unul la altul. Vara, clubul funcționează trei zile pe săptămână, timp de aproximativ o lună și jumătate. În timpul anului școlar, Valerica a încercat să țină ateliere săptămânal, dar acum ele au loc o dată la două săptămâni, pentru că elevii au și alte activități.

Printre rafturi, Valerica expune lucrările copiilor și a adus o mașină de scris veche, care îi fascinează pe cei mici. În același timp, îi lasă pe ei să-i arate cum editează video sau cum își filmează recenziile de carte. A învățat să accepte și benzile desenate, cu o condiție, cine ia o bandă desenată, ia și o carte. Le recomandă copiilor și ecranizările sau piesele de teatru inspirate din cărți, pentru că îi face curioși să citească mai departe.

Șezătoare pentru doamnele din cartier

De curând, filiala a găzduit și prima șezătoare pentru adulți, împreună cu Cristina Levandowski, care ține ateliere de cusut ii la Sibiu, inclusiv la Muzeul Satului. Valerica își dorește ca întâlnirile să continue, cu croșetat și împletit, mai ales pentru femeile de peste 50 de ani, care au mai mult timp pentru ele, dar caută oameni cu care să rezoneze. „E o terapie practică. Nu e vorba despre puloverul pe care îl faci, ci despre cum te simți tu în acel moment”.

Crede că după pandemie oamenii au devenit mai rezervați, deși nevoia de a fi împreună a rămas. Doar ea știe cinci cluburi de carte în Sibiu. La prima șezătoare spune că în bibliotecă era o adevărată zumzăială: o doamnă croșeta, alta broda, alta abia învăța, iar toate își dădeau sfaturi despre mâneci, gulere și materiale.

O bibliotecă în care se regăsesc toate culturile

Anul petrecut în Statele Unite a făcut-o pe Valerica să se simtă acasă în comunitățile internaționale. La Sibiu, familia s-a integrat repede în grupul de expați, iar ea s-a implicat firesc și într-un proiect dedicat acestora. A participat la un club de lectură, a organizat un atelier de măști pentru o sărbătoare din Bolivia și unul de vopsit ouă, ca să le arate participanților tradițiile românești. „Ne-au surprins extraordinar, au făcut niște opere de artă”, își amintește ea despre ouăle pictate de fetele venite din India.

De Ziua Internațională a Refugiaților, a contribuit cu desene cu hena, o pasiune de-a ei. Pentru Valerica, biblioteca trebuie să fie deschisă tuturor categoriilor sociale și culturilor, iar fiecare să vină cu tradițiile sale. Aceeași deschidere o transmite și copiilor de la ateliere, cărora le vorbește, de pildă, despre mandale, alături de simbolurile tradiționale românești.

„Lectura nu este un proces solitar”

Cei mai mulți cititori ai filialei sunt elevi care caută lecturile școlare, copii pasionați care „au citit aproape tot” și oameni trecuți de 50-60 de ani. Vin și mame cu copii mici, cărora Valerica le recomandă cărți potrivite pentru perioada în care timpul de citit e puțin, pentru că a trecut și ea prin asta. Și-ar dori mai mulți adolescenți, care însă citesc mult în engleză și pe suport digital.

Doamnele mai în vârstă îi povestesc că odinioară le era frică să vorbească în bibliotecă și chiar să ia o carte de pe raft. Acum, spune ea, bibliotecarii s-au adaptat. Unui copil îi dă o carte și îi spune să o aducă înapoi dacă nu-i place, până găsește una care îl prinde. Părinților le recomandă să discute cu cei mici despre ce citesc și să le povestească cum au citit ei aceleași cărți. „Lectura nu este un proces solitar, este un proces de a te recunoaște, de a împărtăși”, spune Valerica. Pentru un copil de 9 ani, o carte de 200 de pagini este o performanță, iar reușitele acestea trebuie validate.

Valerica spune că și-ar dori o colaborare mai strânsă între școli și biblioteci, după modelul Olandei, unde există un program național de lectură în școli și de împrumut de la biblioteci. Deocamdată, grădinițele și clasele care vin în vizită pleacă încântate. Cea mai frumoasă recunoaștere a venit însă chiar de la copii, care și-au notat în jurnalul de vacanță: „Am fost la bibliotecă, la activități și ne-a plăcut foarte mult”.