„Transhumanța pe care am filmat-o în ’97 nu mai există”. Dumitru Budrala, despre documentarul „Calea Laptelui”: 200 de ore strânse în 15 ani și ideea unui muzeu virtual

Drumurile de cinci-șase săptămâni pe care turmele le făceau odinioară până în Crimeea, în Moravia sau în Dobrogea au dispărut, iar ciobanii care mai coboară și urcă astăzi la munte sunt opriți de garduri, de șosele aglomerate și, mai nou, de restricții impuse de autoritățile sanitare. Regizorul sibian Dumitru Budrala a filmat timp de 15 ani o familie de păstori din județul Alba, iar la ASTRA Film Festival a spus că forma de transhumanță, pe care încă a surprins-o într-un film din 1997, nu mai există.

Discuția a avut loc joi seara, după proiecția documentarului „Calea Laptelui”. Pe scenă, despre transhumanța aflată pe cale de dispariție, au vorbit regizorul Dumitru Budrala, președinta asociației Eco Ruralis, Ramona Duminicioiu, dar și protagoniștii filmului, păstorii Pătru, Maria și Petrică, iar discuțiilor s-a alăturat și Nicu Ștefănuță, vicepreședinte al Parlamentului European, printr-un interviu video, realizat de jurnalistul Vitalie Cojocari.

„Pe șosea nu poți să mergi că-s mașini, pe câmp nu poți că-i agricultură”

Întrebat dacă transhumanța mai poate continua, Dumitru Budrala a descris, pornind de la propriile filmări, cum s-au scurtat traseele în ultimele decenii. „Transhumanța pe care eu am filmat-o în ’97 nu mai există, când treceau câteva sute sau poate chiar mii de turme”, a spus regizorul. El a explicat că a mai rămas o agricultură pastorală de urcat și coborât muntele, pe distanțe de o săptămână sau două, și că nici aceasta nu mai este permisă în vechea formă. „Practic, nu mai ai prea voie să treci dintr-un județ în altul”, a adăugat Budrala.

Regizorul a ținut să amintească celor prezenți la festival că, înainte de 1918, turmele din sudul Carpaților ajungeau până la Salonic sau în munții Dalmației, cele din Imperiul Habsburgic mergeau până în Moravia și în sudul Poloniei, iar cele din Mărginimea Sibiului ajungeau până în Crimeea și la nord de Marea Azov. După Marea Unire, drumurile au rămas lungi, dar s-au oprit în Dobrogea, în Câmpia Română sau în Banat.

Protagonistul filmului, păstorul Pătru, a vorbit despre cum are loc astăzi deplasarea cu oile: „Prin sat nu poți să treci, că facem mizerie. Pe șosea nu poți să mergi că-s mașini, pe câmp nu poți să mergi că-i agricultură”.

„Bruxelles-ul consideră că oieritul și transhumanța sunt niște obiceiuri din trecut”

În intervenția sa înregistrată, vicepreședintele Parlamentului European Nicu Ștefănuță, originar din Rășinari, a fost întrebat cum se vede oieritul românesc de la Bruxelles, în anul pe care Organizația Națiunilor Unite (ONU) l-a declarat Anul Internațional al Pajiștilor și Păstorilor. În răspunsul său, acesta a sugerat o critică la adresa instituțiilor europene, dând de înțeles că nu înțeleg fenomenul.

„O să zic foarte direct, avem o problemă de limbă în acest moment. Bruxelles-ul consideră că oieritul și transhumanța sunt niște obiceiuri din trecut, pe când ele sunt cât se poate de prezente în România (…) Eu sunt aici să găsesc acea limbă comună între realitățile păstoritului de astăzi și ideea că este doar turism sau ceva ce aparține trecutului”, a declarat europarlamentarul.

Fermele mari susținute din fonduri publice, față în față cu gospodăriile mici

La rândul său, Ramona Duminicioiu, președinta Eco Ruralis, asociație care, potrivit ei, reunește aproximativ 20.000 de membri la nivel național, a spus că agricultura pastorală la scară mică nu dispare din lipsă de oameni, ci din cauza unei competiții inegale. Potrivit ei, cele mai multe oi sunt deținute de firme mari care au acaparat suprafețe întinse de teren și care beneficiază de sprijin consistent din fonduri publice, spre deosebire de familiile de păstori.

„Ne confruntăm cu o inegalitate de șanse extraordinar de mare”, a spus Duminicioiu. Ea a subliniat că România rămâne, în datele pe care le invocă asociația, cea mai rurală țară a Uniunii Europene, cu 46% din populație în mediul rural, și că agricultura pastorală este încă vie aici, spre deosebire de alte state membre.

În aceeași ordine de idei, președinta Eco Ruralis a descris familiile de păstori ca pe niște „adevărații experți în reziliență”. „Sunt și veterinari, sunt și biologi, sunt și experți în meteorologie, sunt prelucrători ai laptelui (…) sunt, de fapt, experți în reziliență, un termen despre care se vorbește într-un mod foarte sofisticat astăzi”, a completat Ramona Duminicioiu.

200 de ore de filmare. Budrala vrea un muzeu virtual al transhumanței

La final, Dumitru Budrala a destăinuit că a început filmările la acest film în urmă cu 15 ani și că a strâns aproximativ 200 de ore de material. „Materialul poate să rămână în arhivă, poate fi studiat peste timpuri, ba chiar se poate preta pentru un muzeu virtual al transhumanței”, a spus el.

„Pentru români, pentru neamul nostru, transhumanța este un bun cultural inestimabil, care, din păcate, este pe cale de dispariție”, a concluzionat Budrala.

„Calea laptelui”: despre film

Conform organizatorilor festivalului ASTRA Film, România deține, după Spania, al doilea cel mai mare efectiv de ovine din Uniunea Europeană, aproape o cincime din totalul european. Multe animale sunt crescute în sisteme pastorale extensive și semi-extensive, prin transhumanță locală și pășunat comunal sau montan. Deși cultura românească este profund legată de oierit și transhumanță, puțini oameni mai cunosc astăzi viața ciobanilor și ce înseamnă să fii luni întregi la drum cu turma.

În „Calea laptelui”, un tată și un fiu străbat dealurile cu mii de oi, dormind sub cerul liber și înfruntând frigul. La munte, mama îngrijește vitele și ține gospodăria, așteptând întoarcerea copiilor de la internat. Între rugăciune, muncă și drumurile săptămânale cu sania la mănăstire, viața ei are aceeași tenacitate ca mersul turmei.