Răzvan Neamțu, dincolo de numele tatălui. Fiul taragotistului Adi Neamțu și-a ales clarinetul și propriul drum. La 18 ani, a câștigat Marele Premiu „Dumitru Fărcaș”

A crescut într-o familie în care muzica este un fel de a trăi. L-a ascultat pe tatăl său cântând, a cântat și la taragot, dar și-a găsit propriul glas în clarinet, instrument despre care spune că este cel mai frumos dintre toate. La 18 ani, Răzvan Neamțu a câștigat Marele Premiu al Festivalului „Dumitru Fărcaș”, însă trofeele nu sunt cele care îl definesc. Își dorește să ajungă pe marile scene prin propriile puteri, să transmită emoție prin fiecare notă și, mai ales, să fie cunoscut ca Răzvan Neamțu și nu doar ca fiul unui artist cunoscut.

Sunt oameni care se nasc într-o poveste deja începută și oameni care, la un moment dat, simt nevoia să-și scrie propria poveste. Pentru Răzvan, muzica a fost acolo dintotdeauna. A crescut cu sunetul instrumentelor în casă, cu repetiții, spectacole și cu imaginea tatălui său cântând. Numai că, deși drumul părea cumva trasat, Răzvan nu și-a dorit să fie neapărat continuarea unei povești de familie. A vrut să descopere ce poate face el, cu instrumentul lui, cu sensibilitatea și ambiția lui.

„Când eram mic, mi se părea foarte interesant. Stăteam pe lângă tata, mai ales când cânta în casă. Îmi plăcea să-l ascult. La început nici nu știam că există și muzică clasică. Credeam că muzica pe care o aud acasă este muzica pe care o voi face și eu. Așa am început, ascultându-l pe tata”, povestește Răzvan.

Tatăl său, Adrian Neamțu, este unul dintre instrumentiștii cunoscuți ai Ansamblului Folcloric Profesionist „Cindrelul, Junii Sibiului”, cu o carieră de peste trei decenii în muzica populară. Dar începuturile lui Răzvan nu au fost chiar atât de simple. Mama ar fi preferat să urmeze un alt drum, să învețe o limbă străină și să aibă mai multe opțiuni pentru viitor. Îi plăcea și fotbalul, era pasionat, însă muzica a câștigat. A început să studieze, iar familia a observat că are înclinație și că îi place ceea ce face.

De la taragot, instrumentul care l-a apropiat de muzica tatălui său, a ajuns la clarinet. Iar aici lucrurile au devenit mult mai mult decât o continuare a tradiției.

„Clarinetul este, pentru mine, cel mai frumos instrument de suflat și, totodată, unul dintre cele mai dificile. Are un timbru aparte și îmi place că îți oferă atât de multe posibilități de exprimare. Poți explora registre diferite, are o întindere foarte mare. Îl prefer pianului, viorii și saxofonului. Pentru mine, clarinetul rămâne cel mai frumos instrument”, spune el cu o convingere care nu lasă loc de îndoială.

Răzvan studiază muzica de la o vârstă fragedă. Este elevul Liceului de Artă din Sibiu încă din clasele mici, iar în timp muzica clasică a devenit o pasiune tot mai puternică. Nu a fost dragoste la prima vedere. La început i s-a părut dificilă, greu de înțeles, iar orele de studiu în care nu reușea să obțină ceea ce își dorea îl descurajau. Apoi, încet, a descoperit-o.

„La început nu prea mi-a plăcut muzica clasică. Mi se părea dificilă și aveam impresia că trebuie să studiez ore întregi, fără să-mi iasă ceea ce îmi doream. Acum o iubesc, pentru că am ajuns să o înțeleg și să mă exprim prin ea, așa cum o fac și prin muzica populară. Am o satisfacție aparte când termin o lucrare și reușesc să o interpretez. În muzica clasică este nevoie de multă muncă și atenție, iar bucuria de a duce o piesă până la capăt este cu totul specială.”

Pentru el, muzica nu înseamnă doar note corect interpretate. Înseamnă să alegi ceea ce simți, să găsești o legătură cu lucrarea și să ai ceva de transmis celui care te ascultă. De aceea, atunci când își construiește repertoriul, preferă să aibă un cuvânt de spus. Nu vrea să cânte o piesă doar pentru că trebuie, ci pentru că o simte.

Printre compozitorii pe care îi apreciază se află Carl Maria von Weber, ale cărui concerte pentru clarinet îl fascinează. Anul acesta a avut ocazia să interpreteze la Filarmonică primul concert pentru clarinet al compozitorului, în Fa minor, op. 73, o lucrare care ocupă un loc special în preferințele sale. Îl interesează și repertoriul mai puțin cunoscut, iar în anii de studiu a lucrat inclusiv piese de Ernesto Cavallini și Solo de concours, de André Messager.

Nu este însă adeptul transpunerii oricărei lucrări de pe un instrument pe altul. Preferă să interpreteze muzică scrisă special pentru clarinet, convins că astfel poate scoate cel mai bine la iveală ceea ce instrumentul are de oferit.

„Îmi place să cânt ceea ce simt. Chiar dacă profesorul îmi poate propune un repertoriu, prefer să aleg și eu lucrările pe care le interpretez. Dacă o piesă nu mă atrage, nu o voi cânta cu aceeași plăcere. Pentru mine contează să mă regăsesc în muzica pe care o interpretez și să pot transmite ceva prin ea.”

Iar emoția aceasta o caută și în momentele de solistică. În concertele pentru clarinet există pasaje numite cadențe, în care instrumentistul rămâne singur și își poate pune în valoare personalitatea artistică, uneori cu o libertate de interpretare aparte. Răzvan a avut și el un astfel de moment pe scenă. Își amintește experiența cu bucurie, pentru că acolo simte că se poate exprima cu adevărat.

Trofeul pe care nu l-a așteptat

La Festivalul „Dumitru Fărcaș”, desfășurat la Cluj-Napoca, între 22 și 24 octombrie, Răzvan a participat la concursul național de interpretare instrumentală și a câștigat Marele Premiu al celei de-a VIII-a ediții. A prezentat trei lucrări. O doină, o piesă din zona sa și o lucrare din repertoriul clasic. A fost o competiție cu instrumentiști din mai multe zone ale țării, iar momentul anunțării câștigătorului l-a prins nepregătit.

„Sincer, nu m-am așteptat să câștig. Eram acolo și nici nu-mi imaginam că aș putea fi eu câștigătorul. Când am aflat, m-am bucurat enorm, dar în acel moment nu am realizat cât de importantă era reușita. Abia după ce am ajuns acasă și au început să mă sune rudele să mă felicite am început să înțeleg. Tata m-a întrebat dacă știu cine mi-a înmânat trofeul și mi-a spus că fusese primarul Clujului, Emil Boc. Eu nici măcar nu realizasem atunci acest lucru.”

Trofeul i-a fost înmânat și de Andreea Fărcaș, fiica marelui taragotist căruia îi este dedicat festivalul. Pentru un tânăr muzician, întâlnirea cu oameni care poartă în spate o asemenea istorie artistică este, fără îndoială, un moment aparte. Răzvan spune însă că nici acum nu a realizat pe deplin dimensiunea premiului.

Nu este la primul concurs. A participat la olimpiade naționale, unde a obținut premiul al II-lea și mențiuni, dar și la competiții organizate la Târgu Mureș, Brașov și Iași. Cu toate acestea, nu se consideră neapărat un om al concursurilor. Îi place mai mult să cânte liber, în fața publicului, decât să simtă privirea juriului și presiunea unei jurizări.

Participă pentru experiență, pentru oamenii pe care îi întâlnește, pentru ocazia de a se descoperi în situații noi. Și, mai ales, pentru adrenalina aceea greu de descris, care apare înainte să urce pe scenă.

„Îmi place mai mult să cânt în fața publicului, la concerte, decât în cadrul unui concurs. Particip la competiții pentru experiență, pentru că întâlnesc oameni noi, cunosc alți instrumentiști și am ocazia să învăț. Dar îmi place și sentimentul acela de dinaintea unei interpretări, când am emoții și încerc să mă motivez. Adrenalina pe care o simt atunci este ceva ce nu pot descrie în cuvinte.”

Orele în care lumea dormea, iar el studia

Poate că cea mai frumoasă parte a poveștii lui Răzvan nu este trofeul câștigat la Cluj, ci ceea ce nu se vede atunci când urcă pe scenă. În spatele unui interpret care reușește să transmită emoție se află ore întregi de muncă, repetiții, răbdare și, uneori, sacrificii pe care puțini le-ar bănui la un tânăr de 18 ani.

L-am întrebat dacă îmi poate spune un mic secret despre el. Ceva ce, poate, nici cei apropiați nu știu. A povestit că în vara aceasta, după un masterclass de o săptămână, a simțit că trebuie să-și schimbe ritmul de studiu.

A început să lucreze intens, aproape în fiecare zi. Avea la dispoziție o casă din curtea familiei, în care nu locuia nimeni. Și a transformat-o în locul lui de studiu, într-un spațiu în care timpul părea să nu mai conteze.

„Mă duceam seara, pe la opt, nouă, și studiam până dimineața, pe la șase. Am făcut asta aproape în fiecare zi. Uneori adormeam acolo, pe canapea, și nici nu mă mai întorceam în casă. Dormeam puțin, apoi mă trezeam și continuam. Mă culcam după-amiaza, de pe la unu până pe la cinci, mai mâncam ceva, iar seara o luam de la capăt. Ai mei nici nu știau. Dimineața mă vedeau prin casă și nu aveau habar că îmi petrecusem noaptea studiind”, povestește Răzvan.

Ochii lui căprui, destul de închiși și cu o nuanță discretă de verde, rămân serioși. Nu este o poveste spusă pentru a impresiona. Dar tocmai aici se vede diferența dintre pasiune și simpla plăcere de a cânta. Răzvan știe că talentul nu este suficient și că nimeni nu poate lucra în locul lui.

„Profesorul poate să-ți explice, să-ți arate ce și cum trebuie să faci, dar, dacă tu nu muncești singur, nu ajungi acolo unde îți dorești. În meseria asta nu lucrează profesorul în locul tău. Tu trebuie să lucrezi cu tine însuți. Așa ajungi să înveți, să înțelegi și să evoluezi: repetând și ascultând.”

Își amintește și de dificultățile de la început, de tehnica respirației, de felul în care trebuie susținut aerul cu diafragma și de efortul fizic pe care îl presupune cântatul la un instrument de suflat. Au fost momente în care buzele îi sângerau de la efort, dar s-a obișnuit. Astăzi, toate acestea fac parte din drumul pe care și l-a ales.

Un drum al lui, dar cu rădăcini în familie

În povestea lui Răzvan, familia are un loc important. Tatăl său, Adrian Neamțu, este unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați taragotiști ai Sibiului.

A crescut însă cunoscând și partea mai puțin vizibilă a acestei meserii. Tatăl său a fost adesea plecat la spectacole, iar timpul petrecut împreună nu a fost întotdeauna atât cât și-ar fi dorit un copil. Spune că a simțit uneori lipsa lui, mai ales când era mic, dar că astăzi înțelege altfel lucrurile.

„Tata a fost mereu o persoană foarte ocupată, pleca des de acasă și îl vedeam destul de rar, mai ales când eram mic. Am simțit uneori lipsa lui, dar acum înțeleg mult mai bine situația. Și eu îmi petrec mult timp la spectacole sau studiind. Mă bucur că pot face lucrurile acestea alături de el și că am ajuns să înțeleg ce presupune viața aceasta.”

Despre fratele său, Rareș, vorbește cu aceeași naturalețe. Între ei este o diferență de cinci ani și spune că se înțeleg foarte bine. Rareș și-a găsit propriul drum, fiind pasionat de muzică în zona DJ-ului, în timp ce Răzvan și-a ales clarinetul și scena de concert.

Dar, dincolo de legăturile de familie, există o dorință pe care Răzvan o exprimă foarte limpede. Să nu fie privit doar prin prisma numelui tatălui său.

„Aș vrea ca lumea să mă cunoască pe mine, nu doar ca pe băiatul lui Adrian Neamțu. Vreau să mă știe ca Răzvan Neamțu. Știu că tata este cunoscut și îi respect foarte mult munca, dar mi-aș dori ca oamenii să mă aprecieze pentru ceea ce fac eu, pentru ceea ce sunt ca muzician și pentru ceea ce pot să ofer pe scenă.”

Visul unei săli pline și al unui concert în fiecare an

Deocamdată, Răzvan este elev în clasa a XII-a la Liceul de Artă din Sibiu. Îl așteaptă Bacalaureatul, admiterea și atestatul, iar planurile sale se îndreaptă spre Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, unde vrea să studieze în continuare muzica clasică.

Știe că nu va fi ușor. Va trebui să-și împartă timpul între studiu, concerte și responsabilitățile care vin odată cu o carieră muzicală. Nu vrea să renunțe nici la muzica populară, chiar dacă drumul academic îl va duce mai mult spre repertoriul clasic.

Are însă un vis. După terminarea facultății, își dorește să organizeze, în fiecare an, propriul concert simfonic, alături de Orchestra Filarmonicii de Stat Sibiu.

„După ce termin facultatea, aș vrea să fac tot posibilul să-mi organizez propriul concert simfonic, o dată pe an, alături de Orchestra Filarmonicii din Sibiu. Mi-aș dori foarte mult să reușesc acest lucru. În paralel, vreau să continui și cu muzica populară. Știu că va fi greu, pentru că voi avea multe responsabilități, dar vreau să găsesc o cale de a le îmbina.”

Știe și că, odată cu trecerea timpului, responsabilitățile vor deveni mai mari. Va avea de învățat, de cântat la evenimente, de participat la spectacole și de construit o carieră. Dar nu pare să se teamă de muncă. Dimpotrivă, o consideră singura cale sigură către ceea ce își dorește.

În afara muzicii, are o altă pasiune care îi oferă aceeași doză de adrenalină. Kartingul. A descoperit-o prin intermediul unui prieten, la scurt timp după deschiderea unui circuit în Sibiu. A început să meargă tot mai des, să se antreneze, iar la un moment dat ajunsese să aibă cel mai bun timp de pe circuit. A participat la toate cele trei ediții ale unei cupe organizate acolo, câștigând de două ori locul întâi și, ulterior, locul al doilea.

Într-un fel, kartingul are ceva în comun cu muzica. Concentrarea, disciplina, competiția și emoția momentului în care trebuie să dai tot ce poți.

„Munca bate talentul”

Răzvan are și un mesaj pentru tinerii de vârsta lui. Un mesaj născut inclusiv din propriile experiențe, din momentele în care a simțit că vorbele celor din jur pot să te îndepărteze de ceea ce îți dorești.

Spune că a făcut greșeala de a se lăsa uneori influențat de părerile altora și că a învățat să nu mai acorde atât de multă putere acestor voci. Îi îndeamnă pe cei care au un vis să nu renunțe la el doar pentru că cineva nu crede în ei.

„Să-și urmeze visul, dacă au unul, și să nu se lase influențați de ceea ce spune lumea. Eu am făcut greșeala de a mă lăsa influențat de părerile celor din jur și nu mi-a prins bine. Dacă știi ce ai de făcut și ești convins că acela este drumul tău, muncește. Asta este cel mai important. Eu cred că munca bate talentul oricând. Poți să fii foarte talentat, dar tot prin muncă reușești să valorifici talentul pe care îl ai.”

Într-o perioadă în care este ușor să te compari cu ceilalți, Răzvan pare să fi înțeles că drumul fiecăruia se construiește în ritmul său. Nu se grăbește să spună că știe exact unde va ajunge. Vrea să studieze, să cânte, să învețe și să vadă ce oportunități îi va aduce muzica.

L-am întrebat care a fost cel mai important spectacol din viața lui și nu a ales unul din trecut. Pentru el, cel mai important este întotdeauna următorul.

„Nu mă concentrez atât de mult asupra a ceea ce a fost deja, ci mă gândesc la ceea ce urmează. Acum mă pregătesc pentru următoarea preselecție și pentru următorul concert. Acela este cel mai important pentru mine.”

Poate că tocmai aici stă frumusețea poveștii acestui băiat. A câștigat un trofeu important, are în spate o familie cu tradiție muzicală și înaintea lui un drum care abia începe. Dar nu vorbește despre succes ca despre o destinație. Pentru el, fiecare scenă este un nou început, fiecare lucrare o provocare și fiecare zi de studiu o investiție în omul și muzicianul care vrea să devină.

Acel Răzvan Neamțu care își construiește propria poveste, notă cu notă, dincolo de numele tatălui său.

Citește și:

La 23 de ani, Rareș, fiul taragotistului Adrian Neamțu, și-a creat propriul business din muzică: „Toți banii pe care i-am câștigat i-am reinvestit”