Pentru următorii zece ani, Sibiul și-a ales ca model de dezvoltare turistică orașul spaniol Bilbao, în încercarea de a-i convinge pe turiști să stea mai mult și să cheltuie aproape dublu, de la 135 la 250 de euro pe sejur. Am petrecut trei zile în orașul de la golful Biscaya, ca să înțeleg ce temă și-a dat orașul de pe Cibin.

Conform Strategiei de Dezvoltare a Destinației Turistice Sibiu 2026-2036, adoptate de consilierii locali la sfârșitul lunii octombrie, Bilbao este oferit atât ca model de proiect principal, cât și ca model de finanțare, ca țintă de performanță și ca partener de imagine. Nicio altă destinație nu apare în document menționată mai mult decât orașul de la nordul Spaniei.

Autorii documentului precizează că Sibiul nu copiază Bilbao, ci îl oferă ca argument pentru a trasa „decizia centrală a strategiei”: un landmark cultural dedicat artelor moderne (sau Programul fanion P1 – Magnet Cultural European).

Aeroportul

Pentru a ajunge în Bilbao am zburat din Budapesta, pentru că, nu-i așa, de pe aeroportul din Sibiu poți ajunge oriunde în lumea aceasta (salutări, doamna Cîmpean!). Am plecat de la -5 grade și am aterizat, la 9 dimineața, în +20. Site-urile de meteo spun că noiembrie e cea mai ploioasă lună în Bilbao, dar deoarece orice regulă are o excepție, cele trei zile au fost exact acea excepție. Dar nu vremea și soarele mi-au atras atenția la scurt timp de la aterizare, ci altceva. Aeroportul. O construcție ce imită forma unei păsări care-și ia zborul. Abia apoi am înțeles că Bilbao mai este comparat cu un colecționar de trofee arhitecturale…

Ajuns în oraș, este imposibil să nu apreciezi – atâta cât reușești să observi în 3 zile – respectul față de om (dacă ne referim strict la partea de infrastructură). Demult n-am văzut atâta spațiu dedicat oamenilor într-un oraș, ca în Bilbao. Dedicat oamenilor fără a le cere ceva în schimb:

Recunosc, nu știam nimic despre acest oraș până acum, dar cât am citit în două zile despre el m-a făcut să-l îndrăgesc pentru modul în care a ales să se dezvolte. Dintr-o localitate anonimă și murdară (cum mai scriau jurnaliștii străini la sfârșitul anilor 90), cu șantiere navale închise, industrie falimentară, șomaj masiv etc. – cunoscută probabil numai pentru clubul de fotbal Athletic Bilbao (singurul, de fapt, în afară de Real Madrid și Barcelona care joacă în Primera Division de la început) – a devenit una care trăiește din turism, cultură și servicii, fără a-i neglija pe localnici.

Peste tot lucrurile au fost construite, amenajate și puse în valoare cu gust, cu atenție și, poate mai important, cu utilitate – începând de la aeroport și terminând cu rețeaua de metrou, care a fost, apropo, deschis în 1995 și extins apoi în anii 2000. Din centrul orașului poți ajunge pe malul Oceanului Atlantic, în Golful Biscaya, în mai puțin de o oră cu metroul, plătind aproximativ 2 euro tur-retur dacă îți cumperi cu 5 euro un card „Barik” ce îți dă posibilitatea să circuli cu transportul public în tot orașul la un tarif cu 50-60% mai ieftin decât dacă ai cumpăra un bilet simplu.

Mă gândesc că în afară de ruta spre Păltiniș și, mai nou, cele spre localitățile incluse în zona metropolitană, cum poți ajunge ca turist din centrul Sibiului în Sibiel, spre exemplu, ca să vizitezi Muzeul icoanelor pe sticlă (pentru că e un loc unic)? Sau cum ajungi la Bâlea Lac, dacă nu închiriezi o mașină? Din păcate, transportul public este o mare necunoscută în România.

Guggenheim

Punctul suprem de atracție al orașului este, evident, Muzeul Guggenheim: de fapt, „vinovat” pentru ce e Bilbao azi. „Efectul Bilbao” este deja o noțiune analizată în articole de specialitate și în studii despre economiile orașelor. Acesta este menționat și în strategia pentru turismul sibian:

„Modelul european de referință principal al programului este Muzeul Guggenheim Bilbao, inaugurat la 18 octombrie 1997 după șase ani de pregătire și construcție. Costul construcției efective al clădirii s-a ridicat la aproximativ 89 milioane USD, iar costul total al proiectului — incluzând taxa unică de 20 milioane USD către Solomon R. Guggenheim Foundation, fondul de achiziții de 50 milioane USD, terenul, costurile operaționale inițiale și consultanța — a depășit 230 milioane USD (aproximativ 195 milioane EUR la cursul de atunci), conform analizei economistului Beatriz Plaza, publicate de American Association of Museums. Acest model continuă să genereze, la maturitate, o contribuție anuală estimată la peste 400 milioane EUR pentru economia locală conform calculelor anului 2017 (cifră actualizată la circa 657 milioane EUR contribuție GDP în anul 2023, conform B+1 Strategy publicat de Muzeul Guggenheim Bilbao), transformând Bilbao dintr-un oraș industrial în declin într-o destinație turistică globală – fenomenul recunoscut în literatura de specialitate ca «efectul Bilbao» sau «efectul Guggenheim»”.

Un mastodont pe malul râului Nervión, care a costat milioane. O decizie îndrăzneață, care, desigur, a fost mult criticată: imperialism cultural, gentrificare și scumpiri au fost, pe scurt, principalele nemulțumiri aduse. Dar până la urmă se pare că a fost o carte câștigătoare.

E un spațiu enorm. Un monument în sine. O atracție în sine – poate mai importantă decât ce e în interior. Biletul de acces în interiorul muzeului costă 12 euro și, dacă nu prinzi o expoziție inedită, rămâi cu imaginea unei construcții care sfidează regulile. Titanul folosit își schimbă culoarea odată cu lumina zilei: clădirea pare mai degrabă o navă, un pește sau o floare, în funcție de unde o privești, decât un muzeu.

Muzeul însuși precizează că expozițiile sunt gândite respectând proiectul original al clădirii, astfel încât arhitectura „devine o parte esențială, activă a experienței artistice”. Adică, aici clădirea nu este un spațiu pentru artă, ci o parte din ea.

Eu n-am prins decât două expoziții temporare și colecțiile permanente ale muzeului – inclusiv „The Matter of Time”, una dintre puținele lucrări care nu pleacă niciodată din muzeu: a fost comandată special pentru sala cea mai mare, de 130 de metri lungime, și stă acolo din 2005. Sunt plăci uriașe de oțel curbate, printre care mergi și care, spune textul curatorial, trezesc o conștiință sporită a propriului corp, a gravitației și a spațiului din jur.

Desigur, n-am fost surprins să găsesc aici și o sală cu opere inspirate din așa-numitul concept absurd de „obiect găsit” al lui Marcel Duchamp, pe care le poți găsi și la Sibiu, în cadrul SCAF (Festivalul Internațional de Artă Contemporană), dar și hârtii murdărite de albastru de corpuri de femei goale după „inspirația” celui considerat unul dintre fondatorii mișcării artistice Nouveau réalisme, Yves Klein. Mă rog, chestii care pentru mine nu reprezintă artă de luat în seamă decât ca un indicator al vremurilor.

Pentru opere clasice trebuie să traversezi parcul ca să ajungi la Muzeul de Arte Frumoase, unde biletul e la fel 12 euro, dar treci prin toate epocile: Paolo Veronese, Francisco de Goya și Albrecht Dürer sunt doar trei nume de acolo.

Revenind. O construcție principală ce atrage turiștii în oraș e și ideea pe care o are Sibiul „în gând”:

„Demararea studiului de fezabilitate detaliat pentru landmark-ul cultural P1 (calendar 2026-2027), incluzând selecția locației finale dintre cele trei zone candidate, calibrarea bugetului între cele trei scenarii de absorbție și organizarea concursului internațional de arhitectură cu cerințe minime de portofoliu (model Bilbao Guggenheim, nu Sydney Opera)”, scrie la capitolul „Recomandările-cheie pentru Primăria municipiului Sibiu”, scrie în strategia pentru turism.

Întrebările pe care mi le puneam în timp ce mă plimbam de-a lungul râului Nervión erau – Este în stare Sibiul să-și construiască un Guggenheim al său? Are nevoie Sibiul de un Guggenheim? Sunt pregătiți sibienii să fie martorii unei investiții uriașe, dar și inedite arhitectural, pentru că asta au votat consilierii locali? Într-un oraș în care cele mai multe investiții private sunt ansamblurile imobiliare – blocuri ridicate fără nicio noimă, fără niciun gust arhitectural, fără nicio culoare.

Până să-și construiască Guggenheimul său, trebuie să nu uităm însă că Sibiul are, de fapt, două instituții pe care alte orașe le-ar numi fără ezitare landmark: Muzeul Național Brukenthal, cea mai veche pinacotecă deschisă publicului din această parte a Europei, și Muzeul ASTRA, unul dintre cele mai mari muzee în aer liber de pe continent. Niciunul nu trebuie construit, niciunul nu costă 150 de milioane de euro și amândouă există de mai bine de două secole, respectiv jumătate de secol.

Ce le lipsește nu e patrimoniul. Conducerile celor două instituții fac, fiecare în parte, multe lucruri, dar efortul lor seamănă mai degrabă cu un scut ridicat în fața săgeților austerității pe care Guvernul le trimite constant spre Cultură, decât cu o strategie de destinație.

La Bilbao, Guggenheim și Muzeul de Arte Frumoase, aflat la zece minute de mers pe jos, au lansat un bilet comun. Cu el, vizitezi ambele muzee în patru zile și plătești cu 20 până la 33% mai puțin decât dacă le-ai cumpăra separat – 16 euro în loc de 12 plus 12. Nu e o revoluție managerială. E o decizie simplă, luată de două instituții diferite, care îi spune turistului că cele două locuri se vizitează împreună și că merită să rămână o zi în plus în oraș. Exact ce își propune strategia Sibiului: sejururi mai lungi, cheltuială mai mare.

E o măsură ce nu are nevoie de studiu de fezabilitate, de concurs internațional de arhitectură sau de absorbție integrală a fondurilor europene. Au nevoie doar de voința de a lucra împreună, adică fix lucrul pe care toți reprezentanții turismului sibian intervievați pentru strategie l-au numit „insuficient” sau „inexistent”. E mai ușor să spui că unul e în subordinea Ministerului Culturii și altul – în cea a CJ.

Ironia e că documentul votat de consilieri chiar asta subliniază: valorificarea sistematică a Brukenthalului și a Muzeului ASTRA, cu argumentul că o astfel de componentă „costă cu un ordin de mărime mai puțin decât reperul, produce efecte înainte de 2034 și reduce dependența strategiei de un singur activ major”. Scrie negru pe alb în strategie. Rămâne de văzut cine o citește.

(…)

În ziua în care îmi făceam bagajul ca să revin în țară am văzut știrea despre reconversia celor 9 ha ale zonei Independența: Arhitecții au realizat simulări ale proiectului. Aceste simulări m-au făcut să spun, dacă e să fiu diplomat, că Sibiul și-a dat o temă grea, alegând Bilbao și Guggenheim ca model. Aceleași volume previzibile:

Judecați singuri diferența.

Ca turist, cred că poți vorbi despre Bilbao la superlativ, iar argumentul principal ține de istoria acestui oraș. E un exemplu adevărat de regenerare urbană (că tot e la modă să se vorbească despre asta). Și nu vorbim de amenajarea unui parc pe o groapă de gunoi sau de trasarea unor piste pentru bicicliști care se termină la capătul trotuarului…