O parte a Sibiului care dispare. De la merceria doamnei Eli la ultimul maestru pantofar, care a încălțat generații întregi: „Aici e cea mai bună marfă”

O imagine a Sibiului vechi de câteva decenii se păstrează încă în Orașul de Jos. Printre clădiri renovate modern, transformate în spații de cazare, câteva mici magazine au fost ținute deschise de sibieni care s-au încăpățânat să reziste mall-urilor și schimbărilor de generații.

Pe strada Faurului găsim mai multe exemple de astfel de magazine. Unul este cel al maestrului pantofarului Ioan Stanciu, „ultimul din breaslă” în Sibiu, altul este cel al doamnei Eli, de la mercerie, textile și metraje, iar în apropiere de cele două găsim Blănăria.

La magazinul de încălțăminte și la mercerie am găsit proprietarii, în schimb despre blănărie am aflat că cel care o deține poate fi găsit doar cu noroc pentru că deschide foarte rar și doar pentru clienții lui.

„Mai rezist cât pot”

La cei peste 80 de ani pe care îi are, doamna Eli de la mercerie încă așteaptă clienți în magazinul de pe Faurului. Mobilierul și marfa pe care noi o știm din copilărie nu mai atrage ca în trecut. Dar aici am găsit ciorapi cu 100 100% bumbac. O raritate.

Locuiește în aceeași clădire, iar istoria afacerii ei începe încă de la Revoluție. Spune că, deși nu are clienți, încearcă să mai reziste cât poate. Stă în încăperea din spate, care îi permite să vadă pe oricine intră în magazin. Se deplasează greu și îi cunoaște pe cei mai mulți care îi calcă pragul.

„Am magazinul acesta de la Revoluție. La un moment dat am avut 50 de fete angajate cu lucru de mână. De meserie eu sunt proiectantă, am lucrat 30 de ani în proiectare. Și am avut 50 de fete – așa am și câștigat spațiul, că voiau mulți să-l ia la vremea aceea, dar n-au vrut să ia și cele 50 de fete. Ele erau cu munca de mână la domiciliu.

A durat câțiva ani și apoi l-am cumpărat. Mi-am angajat și o croitoreasă, două, și făceam fețe de pernă, garnituri, capoate, șorțuri. Și acum vine lumea și spune Vin la dumneata că aici e cea mai bună marfă. Dar așa este, eu eram obsedată să aduc marfă bună. Am rezistat timpului, acum merge un pic mai greu, că vânzarea e slabă, lumea nu are bani. Dar nici nu mai pot eu chiar așa de mult, că am peste 80 de ani. Și, ce să zic, am muncit foarte mult, dar m-a ajutat Dumnezeu. Mai rezist cât pot”, ne-a povestit doamna Eli.

„Toate satele din jurul Sibiului mă știu pentru marfa mea”

Doamna Eli este la pensie și este împlinită de faptul că cei doi copii pe care îi are s-au realizat și au afacerile lor. De multe ori, îi spun să renunțe la magazin, dar nici nu vrea să audă.

„Eu ce să fac, cum să-mi omor timpul? Sunt la pensie și am muncit foarte mult, acesta e adevărul, mă cunoaște multă lume, toate satele din jurul Sibiului mă știu pentru marfa mea.  Am capoate, subțiri și groase, făcute de noi. Am șorțuri, fețe de masă și garnituri de pat, de foarte bună calitate. Chiar ieri a venit o doamnă și mi-a spus Am luat de la dumneata lenjerii acum 18 ani, încă le mai am.

Da, am păstrat o parte dintre furnizori cu care mai pot colabora. Încă mai am lucruri bune, că trece lumea pe aici și zice Aici e marfă bună.”, ne-a mai spus Eli.

La magazin vin oameni pe care i-a cunoscut de-a lungul timpului, încă la deschiderea magazinului. Bat la ușă, ea le răspunde și încearcă să-i ajute cu marfa pe care o caută.

„Am fir foarte bun și ieftin. Lumea cumpără din mall-uri, cumpără lucruri chinezești. Eu am lucruri bune – de exemplu, la mercerie, am elastic de la o fabrică bună, Aura, din Oradea, nu se poate să cumperi un metru de elastic și să nu fie  bun. Eu am fost și sunt obsedată de marfă bună”, a mai spus  ea.

Ultimul maestru pantofar din Sibiu se pregătește de închiderea magazinului în luna decembrie

Dacă doamna Eli spune că mai rezistă cât poate, la doi pași mai încolo, Ioan Stanciu, ultimul maestru pantofar din Sibiu e convins că în luna decembrie va închide. Am fost la el în urmă cu zece ani, atunci căuta un ucenic care să-i continue meseria. Nu a găsit pe nimeni și a fost nevoit, acum șapte ani, să renunțe la partea de desfacere și producție pe care le asigura în atelier și să aducă încălțăminte de piele de la un producător din Suceava.

Citește și

„De rezistat am rezistat până acum șapte ani când toată marfa care se vindea o făceam noi. Aici am avut și producția, și desfacerea. În urmă cu șapte ani n-am mai avut de unde asigura salariile oamenilor, că nu se mai vindea. Mai aveam cinci angajați. Și, rând pe rând, tot câte unul, au plecat și a căutat de lucru în altă parte, unde li se putea da un salariu mai decent.

Pe urmă, am încercat să mai aducem marfă. Am vândut ce am mai avut noi, stocuri, și nu mai aveam de unde să vindem. Am început să aducem marfă de la Suceava, de la lanțul Nicolis. A mers până anul trecut. De atunci, a murit totul”, a spus acesta pentru turnulsfatului.ro.

Ioan Stanciu face pantofi din 1973. A lucrat la ”Gheata” – celebră întreprindere sibiană pe vremea comunismului, apoi în Casa Modei până la Revoluție și pe urmă a condus propriul departament de încălțăminte, cu zeci de angajați în subordine. În 1992 și-a deschis un atelier în Piața Mică, împreună cu un asociat. Nu s-au înțeles, și din 1994 are mica lui afacere pe Faurului. Și totul a pornit din sărăcie, ne spunea sibianul în urmă cu zece ani. (Întreaga poveste o puteți citi în articolul din link-ul de mai sus).

Maestrul pantofar de pe Faurului care nu găsește ucenic

Ioan Stanciu, în magazinul și atelierul său. Fotografii realizate de turnulsfatului.ro, în anul 2016:

„Îmi pare rău că se pierde o breaslă”

Unul dintre regretele pe care le are este că se pierde această meserie, de pantofar. Odată cu trecerea timpului a observat, cu tristețe, că oamenii nu mai poartă pantofi din piele nici măcar la nunți.

„Mall-urile au prețuri extraordinar de mari față de noi. Nu mai poartă lumea încălțăminte de piele. Tinerii până în 40 de ani poartă adidas de firmă, pe ei nu-i interesează dacă e din piele sau nu, contează să fie firma pusă pe el. Am fost săptămâna asta la o nuntă, și toți cei de până în 40 de ani au venit cu teneși albi.

Mie îmi pare rău că se pierde o breaslă, că s-au terminat toate. Nu este finalul doar pentru noi, cei care produceam încălțăminte nouă din piele – s-au terminat și atelierele de reparații, că nici ele nu mai au de lucru. Avem în Sibiu trei ateliere de reparații, atât. Într-un oraș atât de mare, mie mi se pare enorm de puțin. Acum 15 – 20 de ani, era aproape pe fiecare stradă un atelier. Acum mai e unul pe Ocnei, pe strada Lungă, și unul la Vasile Aaron. Totul e mort în domeniul nostru și nici nu va reveni curând”, a mai detaliat acesta.

„Am fost șapte firme care produceam încălțăminte și am rămas ultimul”

Mândria lui Ioan Stanciu este că încălțămintea făcută de el a încălțat generații întregi de sibieni. Întâlnește oameni care îl recunosc pe stradă și îl apreciază pentru munca sa.

„Cea mai mare satisfacție e că mă cunoaște foarte multă lume și mă apreciază. Pe unde aș umbla, mă întâlnesc cu cineva care a purtat pantofi de-ai noștri.

Am încălțat generații întregi de sibieni. Am fost la nuntă la țară, iar acolo m-a recunoscut cineva. Zice Dumneata ești acela de la pantofii de pe Faurului? Atât sunt de mulțumit că am realizat ceva în viață și am rezistat ultimul din breaslă. Am fost șapte firme care produceam încălțăminte și am rămas ultimul”, a mai spus el.

„E trist, dar oricum mă apropiam de sfârșit”

Despărțirea de acest domeniu este cu atât mai tristă pentru că a învățat să facă pantofi încă de la 14 ani. Își amintește exact momentul în care s-a apropiat de această breaslă.

„Fac asta la 14 ani și 6 luni, din anii 73. Eram prea săraci ca să merg la liceu și de învățat, am învățat foarte bine la școală, dar părinții au fost săraci și nu-și puteau permite să mă dea la liceu. Atunci m-am înscris la Școala Militară, voiam să mă fac ofițer. Acolo m-au măsurat și eram prea micuț, că așa era atunci. M-au respins și am ales să am meseria asta”, a mai completat el.

Au fost oameni, de-a lungul anilor, care i-au trecut pragul constant. Este nostalgic că încheie un capitol din viața lui, dar vrea să se bucure de liniște și de penise.

„E trist, dar oricum mă apropiam de sfârșit. Îmi doream să mai lucrez vreo doi ani. Am zis că vreau să mai lucrez până la 70 de ani, așa îmi propusesem”, a încheiat acesta.