Adolescentul care consumă, dar pare că e bine. Mihai Copăceanu: „Nu putem aștepta ca un copil să ne arate că are o problemă”

Mihai Copăceanu este psiholog clinician, doctor în medicină, specializat în adicții. A studiat cu burse de cercetare la Universitatea din Bologna și la Colegiul Balliol al Universității Oxford. La Londra a absolvit un master în adicții la Institutul de Psihiatrie al King’s College. În cadrul campaniei de prevenire a consumului de droguri în rândul tinerilor „Spune NU. Rămâi TU” am vorbit cu Mihai despre adolescenții care consumă, dar par că sunt bine. Despre semnele pe care părinții nu le văd. Și despre motivul pentru care prevenția din școli nu dă rezultate.

Mihai lucrează de peste 15 ani în Sibiu, mai ales cu oameni dependenți de substanțe și de jocuri de noroc. A lucrat cu pacienți în cabinet, în spitale și în penitenciar. Este lector universitar asociat la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu. În 2020 și-a publicat cercetarea de doctorat, „Sex, alcool, marijuana și depresie în rândul tinerilor din România”. Studiul a cuprins peste 10.000 de tineri și peste 1.200 de părinți din toate județele țării. În 2022 a scris pentru UNICEF, împreună cu Irina Costache, o analiză despre sănătatea mintală a copiilor și adolescenților din România. De asemenea, în 2025 a absolvit un curs de adictii coordonat de expertul Dr. Anna Lembke (Universitatea din Stanford).

Mihai, cum arată, concret, un adolescent care consumă, dar pare că e bine? Merge la liceu, are note bune, acasă nu sunt probleme. Ce se ascunde în spatele acestei aparențe?

Pentru părinții care citesc aceste rânduri, aș vrea să le spun un lucru pe care cred că este important să-l țină minte: esența adolescenței este ascunzișul.

Adolescenții vor face lucruri, uneori negative sau riscante, despre care părinții află ultimii sau, uneori, nu află niciodată. Există această dublă realitate: un profil aparent pozitiv, frumos, integrat social, în timp ce, în spatele lui, poate exista o viață ascunsă. Cu multe sentimente greu de exprimat, cu suferințe, întrebări, neînțelegeri, respingeri sau situații pe care adolescentul nu știe cum să le gestioneze. În acest context poate apărea o nevoie profundă de alinare, de acceptare sau măcar de liniște. Un moment în care gândurile să se oprească, fie și pentru puțin timp. Pentru unii adolescenți, consumul de substanțe poate ajunge să fie perceput ca o astfel de formă de refugiu.

Semnele pe care le observăm fizic sau comportamental apar, de multe ori, atunci când vorbim deja despre un consum problematic, abuz sau dependență. Nu neapărat la primii pași.

Tocmai de aceea, prevenția nu ar trebui să înceapă atunci când semnele devin evidente. Ar trebui să înceapă mult mai devreme: prin apropiere, prin ascultare, printr-o relație în care adolescentul să simtă că poate vorbi fără să fie imediat judecat, respins sau pedepsit.

De ce reușesc unii tineri să țină consumul ascuns atât de mult timp? Ce îi ajută să pară „normali”?

Pentru că adolescenții se ascund foarte bine. Își iau măsuri de siguranță. În primele faze ale consumului, de multe ori, nu vin acasă sub influența substanței. Rămân peste noapte la un prieten. Își pregătesc, își planifică și își gândesc din timp consumul. Fac toate acestea pentru că sunt inteligenți și pentru că nu vor să aibă probleme. Știu că există consecințe și încearcă să le evite. Pot pune semnele pe care le observăm pe seama oboselii, a lipsei de somn, a stresului sau a unei perioade mai dificile. Iar noi, părinții, în naivitatea noastră și pentru că vrem să credem că totul este în regulă, tindem să-i credem.

Aici este una dintre marile dificultăți: atunci când semnele devin suficient de evidente încât să ne ridice întrebări, este posibil ca procesul să fi început cu mult timp înainte.

De aceea, nu putem aștepta ca un adolescent să ne arate, prin semne evidente, că are o problemă. Trebuie să fim atenți la ce se întâmplă înainte ca problema să devină vizibilă: la schimbările de comportament, la retragere, la felul în care comunică, la relația cu familia și, mai ales, la ceea ce nu reușește sau nu se simte în siguranță să ne spună.

Ce îl împinge spre consum pe un tânăr care, aparent, nu are probleme? Presiunea grupului, anxietatea, curiozitatea, dorința de a scăpa de ceva?

Toate acestea sunt motive reale, dar nu sunt singurele. Motivele diferă de la un adolescent la altul și depind de o serie întreagă de factori subiectivi: de personalitate, de contextul în care trăiește, de vârstă, de gen, de relațiile pe care le are, de așteptările lui de la substanță și, nu în ultimul rând, de așteptările pe care le are de la grupul de prieteni.

De aceea, este foarte greșit să credem că noi știm de ce consumă un adolescent. Să presupunem că știm ce îl determină, ce caută sau ce încearcă să obțină prin consum. Cel mai important este să-i ascultăm pe ei.

În terapie am aflat, de multe ori, că nici măcar adolescenții nu își dau seama cu adevărat cum au început să consume. Nu există întotdeauna un moment clar în care să poată spune: „Aici a început”. Uneori este o succesiune de experiențe, de alegeri mici, de contexte, de influențe și de nevoi pe care nici ei nu le-au înțeles la momentul respectiv.

De aceea, primul pas nu este să le spunem noi de ce au făcut-o, ci să încercăm să înțelegem împreună cu ei ce s-a întâmplat. Iar asta nu este deloc ușor.

Ce semne mici le scapă de obicei părinților și profesorilor?

Toate semnele pe care le-am putea pune pe seama hormonilor, a oboselii, a lipsei de somn din cauza calculatorului sau a iritabilității tipice adolescenților. De aceea sunt uimit și încântat când unii părinți vin împreună cu copilul la cabinet, în scop preventiv. Nu așteaptă instalarea consumului. Vor pur și simplu să se asigure că totul este în regulă sau îmi cer să am cu copilul o discuție educativă despre riscurile consumului. E ca un fel de revizie la mașină, chiar dacă nu ai semne de îngrijorare.

Când un părinte află, care e cea mai greșită reacție? Și ce ar fi bine să facă în schimb?

Să se învinovățească, să își asume în totalitate comportamentul copilului. Adolescenții nu consumă din cauza părinților. Este o credință puternică în popor, dar e complet greșită. „E vina lor că i-au dat prea multă libertate sau prea mulți bani.” Complet fals.

A doua greșeală este ca părintele să fie dur și intransigent, să-și pedepsească adolescentul, să-i confiște telefonul, să-l țină în permanență în casă. Să uite de emoțiile lui și să-l întrebe cu reproș: „Ce ți-a lipsit? Ai avut tot ce ți-ai dorit de la mine.”

De ce credeți că prevenția din școli nu funcționează? Ce se face acum și de ce nu ajunge la elevi?

Ceea ce există acum în școli, în mare parte, se numește informare, nicidecum prevenție.

Informarea, de una singură, nu schimbă comportamentul unui copil care este deja la risc de consum și, cu atât mai puțin, comportamentul unui copil care consumă deja. Putem să-i spunem unui adolescent, în repetate rânduri, cât de periculoase sunt drogurile, dar simplul mesaj antidrog nu răspunde neapărat motivului pentru care acel copil a ajuns să consume.

Dovada este că numărul activităților de informare din școli a crescut foarte mult, în timp ce consumul de substanțe în rândul tinerilor a crescut și mai mult. Asta ar trebui să ne oblige să recunoaștem că ceea ce facem este prost și nu funcționează.

Nu ne adresăm copiilor suficient de devreme, înainte ca ei să înceapă să consume.

Un mesaj antidrog, oricât de bine intenționat ar fi, nu este o intervenție psihologică. Iar prevenția reală înseamnă mai mult decât să-i spui unui copil să nu consume droguri.

Ce lipsește? Oameni, timp, pregătire, curaj de a vorbi deschis?

Da, ne lipsesc și persoane specializate în prevenția consumului de substanțe. Nu e suficient să completezi două fișe, să ai trei activități și să crezi că ai schimbat gândirea unui copil. E o mare păcăleală. Așa cum nu oricine poate preda istorie, chiar dacă citește lecția dintr-o carte, nici orice profesor sau psiholog nu poate face prevenție dacă nu este instruit corespunzător.

Prin școli se perindă sute de oameni cu intenții bune, dar fără vreo competență specifică. De aceea rezultatele sunt foarte slabe sau egale cu zero. Sau, și mai grav, prin erorile pedagogice riscă să stârnească curiozitatea față de consum.

Cum ar arăta o prevenție reală? Cine ar trebui să o facă, cum și cât de des?

Ar trebui să existe intervenții psihologice specifice cu cel puțin doi ani înainte de debutul consumului. Să ne adresăm profesionist copiilor care au deja factori de risc, care sunt vulnerabili. Iar prin aceste intervenții, făcute în timp, pe o perioadă de un an sau doi, să reducem mult riscul de a consuma.

Pe scurt, să nu aștept până la 14–15 ani, când copilul are un prim contact cu consumul, ci să intervin constant cu doi ani înainte.

Avem nevoie de intervenții psihologice care să dezvolte abilități, să reducă factorii de risc și să întărească factorii de protecție. Avem nevoie să lucrăm cu copilul, nu doar să-i transmitem un mesaj. Toți fumătorii știu că fumatul dăunează grav sănătății, doar scrie pe pachet, și totuși fumează.

Așa se întâmplă în SUA și în Marea Britanie. Tinerii sunt evaluați psihologic, iar cei care au trăsături de personalitate ce îi pun mai mult la risc primesc intervenții psihologice tocmai pentru a reduce riscul de a consuma. Dacă e nevoie de intervenții sociale, intervine asistența socială.

Ce i-ați spune unui adolescent care citește acest material și se recunoaște în el?

Nu trebuie să aștepți să fie „suficient de grav” ca să ceri ajutor. Nu trebuie nici să demonstrezi nimănui că ai o problemă. Poți începe pur și simplu spunându-i unui adult în care ai încredere: „Am nevoie să vorbesc cu cineva și mi-e greu să spun ce mi se întâmplă.”

Să ceri ajutor nu înseamnă că ești slab. Înseamnă că ai decis să nu mai duci singur ceva ce a devenit prea greu. E perfect normal, iar oamenii care țin la tine te vor ajuta să fii bine!

Interviul a fost realizat în cadrul campaniei „Spune NU. Rămâi TU!”, un proiect co-finanțat de Primăria Sibiu prin agenda educațională, organizat de Asociația de Bun Gust și ziarul Turnul Sfatului, cu ajutorul Inspectoratului de Poliție Județean Sibiu, Inspectoratului Școlar Sibiu, Serviciul de Ambulanță Județean Sibiu și Crucea Roșie – Filiala Sibiu.

Proiectul este susținut de MEDLIFE – partener medical, RETTER GROUP, SOBIS AP, ART REISEN, RHENANIA și MAGIC FM.

Citește și: