Psihiatrul Valentin Geantă vorbește despre consumul de droguri în rândul adolescenților: „Pot ajunge de la 4 doze la 60 de doze pe zi, în doar câteva săptămâni”

Trăim într-o lume a vitezei. Muncim mult, câștigăm bani, le oferim copiilor cei mai buni profesori și cele mai bune activități extrașcolare. Dar, spune psihiatrul Valentin Geantă, toate astea nu suplinesc nevoia de bază a unui copil, timpul și atenția părinților. Într-un interviu pentru Turnul Sfatului, medicul explică de la ce vârstă ar trebui să înceapă discuțiile despre droguri în familie, care sunt primele semne ale consumului și ce ar trebui, și ce n-ar trebui, să facă un părinte care își descoperă copilul consumând.

Dr. Valentin Geantă este medic specialist psihiatru și psihoterapeut integrativ în formare, dedicat evaluării și tratamentului unei game largi de tulburări psihice la adulți. Metoda sa principală de intervenție este abordarea bio-psiho-socială a fiecărui caz, cu o gamă largă de intervenții terapeutice medicamentoase și psiho-sociale. Pe scurt, medicul abordează trei cauze care stau la baza unei dependențe. Moștenirea genetică și cum funcționează corpul (bio), cum gândești și cum îți gestionezi emoțiile (psiho), și în ce fel de familie, anturaj și condiții trăiești (social).

Este absolvent al Universității de Medicină și Farmacie „Iuliu Hațieganu” din Cluj-Napoca. Și-a desfășurat activitatea în cadrul Spitalului Clinic de Psihiatrie „Prof. Dr. Alexandru Obregia”, acumulând experiență și în cadrul Institutului de Medicină Legală „Mina Minovici”, dar și al altor instituții de profil la nivel național. A participat constant la conferințe naționale și internaționale de specialitate, cu prezentări în domeniul adicțiilor, al tulburărilor cognitive, afective și psihotice. În paralel cu activitatea clinică, a fost implicat activ în cercetare, cu proiecte în domeniul adicțiilor și al neuropsihologiei.

Oferă soluții personalizate pentru tulburări neurocognitive (demențe), tulburări de somn, tulburări depresive, anxioase și bipolare, tulburări legate de consumul de substanțe (alcool, joc de noroc patologic, cocaină, amfetamine), ADHD, tulburări de personalitate, psihoze și managementul cazurilor psihiatrice complexe.

Practica sa îmbină managementul farmacologic modern cu principii de psihoterapie integrativă. Fiecare plan terapeutic este individualizat, cu accent pe colaborarea activă cu pacientul și pe rezultate sustenabile pe termen lung. Activează în prezent în ambulator, în cadrul Clinicilor MindCare și ViaMentis din București.

Care sunt cele mai frecvente greșeli pe care le fac părinții când vine vorba de prevenția consumului de droguri?

Faptul că nu comunică corect, că abordează problema în stilul „dacă te droghezi îți vei distruge viața”. În special în perioada adolescenței, când ego-ul trece prin procesul de individuare, părinții nu îl tratează pe copil ca pe un egal, nu explorează subiectul într-un mod deschis, ci au o discuție de tip „avertisment” și se așteaptă ca adolescentul să asculte orbește.

Dacă ar fi să dați un singur sfat concret părinților, care ar fi acela? Nu teoretic, ci ceva ce pot face mâine.

Ca sfat general, aș recomanda ca aceștia să abordeze copilul, în special dacă se află în perioada de adolescență, ca pe un egal. Să poarte discuții deschise și sincere, să cultive un mediu sigur în care copilul să își manifeste curiozitățile, iar apoi să aibă încredere și să ia în considerare sfaturile oferite.

Ca sfat specific, pe care îl pot pune în practică chiar de mâine, sau chiar după citirea acestui articol, le-aș recomanda să le pună copiilor următoarea întrebare: „Dacă ai face ceva ce crezi că m-ar putea supăra, ți-ar fi teamă să îmi spui?” Iar dacă răspunsul este da, i-aș invita să asculte deschis explicația și să se gândească ce schimbări sunt necesare pentru a rezolva această problemă.

Cât de mult contează exemplul personal al părinților, alcool, fumat, medicamente folosite fără prescripție, în modul în care copiii percep consumul de substanțe?

Extrem de mult. Creierul copilului este ca un burete care absoarbe permanent cuvinte, gesturi, atitudini, comportamente. Cuvintele reprezintă aproximativ 7% din comunicare. Restul este reprezentat de comunicarea paraverbală și non-verbală. Iar aici vorbim doar de comunicare, dacă includem și comportamentul, putem observa cât de multe elemente subtile pot influența parcursul educațional al copilului.

Ce rol au școala și grupul de prieteni comparativ cu familia? Unde ar trebui să se concentreze efortul de prevenție?

Cel mai simplu este să ne imaginăm din nou piramida lui Maslow. Baza este familia, mijlocul este școala, iar vârful este grupul de prieteni. În scenariul ideal, regăsim o bază familială solidă, construită pe comunicare, încredere și respect reciproc, o școală cu valori și principii solide, și un vârf reprezentat de un grup de prieteni cu interese sănătoase.

Din punctul meu de vedere, familia are cel mai important rol, urmată de mediul școlar, grupul de prieteni reprezintă vectorul aditiv al primelor două elemente. Nu spun că grupul de prieteni nu poate deveni factorul determinant pentru comportamente nocive, ci doar că șansele ca acesta să aibă un impact major scad considerabil atunci când primele două elemente funcționează bine.

Totuși, măsurile de prevenție din punct de vedere al politicilor publice sunt greu de implementat la nivelul nucleului familial. Cel mai eficient mod rămâne implementarea lor la nivelul instituțiilor de învățământ, fie măsuri de screening pentru identificarea populațiilor la risc, fie măsuri de conștientizare sau de informare și training al personalului din învățământ. Școala reprezintă poarta de acces a specialiștilor din domeniul sănătății mintale către copiii vulnerabili și către familiile lor.

De la ce vârstă se recomandă începerea discuțiilor despre droguri și de ce tocmai de la acea vârstă?

Discuțiile de bază pot începe încă din perioada 7-9 ani, nu despre droguri ca atare, ci despre conceptul mai larg de „substanțe care schimbă felul în care ne simțim sau gândim” (inclusiv medicamente) și despre faptul că unele lucruri sunt periculoase dacă nu sunt folosite corect. Vârsta este importantă pentru că, dacă prima discuție are loc abia la 14-15 ani, adolescentul a avut deja acces la informații, corecte sau nu, din alte surse (grup, internet), iar familia pierde poziția de sursă primară de încredere pe acest subiect.

Cum diferă discuția în funcție de vârstă? Ce spui unui copil de 8 ani față de un adolescent de 15 ani?

La 8 ani, discuția trebuie să fie una cu caracter general, axată pe siguranța fizică: „unele substanțe (medicamente, alcool, produse de curățenie) pot fi periculoase, de aceea nu le atingem fără un adult”.

Nu se intră în detalii despre substanțe ilegale.

La 15 ani, discuția devine una de la egal la egal, axată pe riscurile sociale concrete: presiunea de grup, riscurile reale, cum arată o petrecere în care circulă substanțe, ce faci dacă un prieten are nevoie de ajutor. La această vârstă, tonul moralizator este contraproductiv, adolescentul respinge activ mesajele de tip „pentru că așa spun eu” și caută să fie tratat ca un egal.

Ce cuvinte sau abordări trebuie evitate pentru ca discuția să nu sune ca o interogare sau o predică?

Recomand evitarea întrebărilor cu caracter închis, de tip anchetă („Ai consumat? Cine ți-a dat? Cu cine erai?”), a tonului acuzator, a comparațiilor cu alți copii și a previziunilor catastrofice („o să-ți distrugi viața”), precum și a monologului lung, fără spațiu de răspuns. Se recomandă întrebări deschise, „ce părere ai despre…”, „ai auzit ceva despre asta la voi la școală?”, curiozitate autentică în locul suspiciunii și acceptarea faptului că discuția poate fi scurtă și repetată, nu exhaustivă dintr-o dată.

Cât de des ar trebui reluat subiectul, e o discuție unică sau un proces continuu?

Este, fără îndoială, un proces continuu, nu un eveniment. Recomand reluarea informală a subiectului ori de câte ori apare un context natural, o știre, un episod dintr-un serial, o situație povestită de adolescent, mai degrabă decât programarea unor „discuții oficiale”, care creează disconfort și par artificiale.

Cum abordează un părinte discuția dacă el însuși a avut experiențe cu substanțe în tinerețe?

Foarte interesantă întrebare. Din anumite puncte de vedere, această situație poate reprezenta un avantaj. Părintele nu mai este pus în situația de a preda lecția din unghiul moralizator și de a oferi argumente aride, nesusținute de exemple concrete, ci poate expune vulnerabil propria experiență și oferi adolescentului argumente solide, bazate pe exemple reale.

Onestitatea moderată, fără detalii excesive sau glorificare, este de preferat negării complete. Onestitatea reprezintă vulnerabilitate, provoacă sentimentul de egal în interiorul adolescentului și crește semnificativ șansa ca și acesta să deprindă același stil de comunicare deschisă cu părintele, învățând că vulnerabilitatea înseamnă siguranță. Când părintele neagă, adolescentul învață rușinea ca mecanism de apărare, iar aceasta poate sta la baza refugiului în consumul de substanțe.

Care sunt primele semne, adesea trecute cu vederea, care ar trebui să alerteze un părinte?

Refuzul comunicării, restrângerea sferei de activități care anterior aduceau bucurie, schimbarea grupului de prieteni fără o explicație clară, schimbări în tiparul de somn și apetit, scăderea bruscă a performanței școlare fără o cauză aparentă, precum și modificări ale igienei personale sau ale aspectului fizic, ochi injectați, pupile modificate, modificări mimico-gestuale.

Pe lângă acestea, poate cel mai caracteristic semn este cel al solicitărilor financiare din ce în ce mai ridicate sau al dispariției banilor sau obiectelor din casă. Consumul de substanțe, similar jocului patologic de noroc, se caracterizează prin dezvoltarea în timp, săptămâni, luni sau ani, în funcție de tipul substanței, frecvență și cantitate, a așa-numitei toleranțe. Efectul acestei toleranțe este necesitatea utilizării unei cantități din ce în ce mai mari pentru obținerea aceluiași efect.

Dacă vorbim de substanțe cu potențial înalt adictogen, precum NSP, noile substanțe psihoactive, cunoscute în rândul consumatorilor sub denumiri precum „tigăiță” sau „sare”, consumul poate crește alarmant de la 1-4 doze pe ocazie, la debutul consumului, până la 40-60 de doze pe ocazie (maximul identificat în practica mea clinică), într-un timp extrem de scurt, câteva săptămâni până la 2-3 luni.

Pentru a înțelege anvergura efectelor devastatoare ale acestor substanțe, voi reda un dialog dintre mine și un pacient fără domiciliu. Întrebat de unde dispune de veniturile necesare consumului unei cantități atât de însemnate, mi-a mărturisit că sursa lui de venit este practicarea cerșetoriei. Întrebându-l ce venituri lunare obține astfel, mi-a spus o sumă suficientă, potrivit calculelor mele, pentru a susține atât plata chiriei, a utilităților și a cheltuielilor de bază lunare, cât și consumul ocazional al respectivelor substanțe. Întrebându-l de ce alege să își cheltuie absolut toți banii pe substanțe, în loc să aloce un procent pentru asigurarea unei locuințe, m-a întrebat sec: „dar ce nevoie am eu de o chirie?” Acest exemplu ilustrează cât de severă poate deveni restrângerea sferei de activități și interese în dependențele severe, până la punctul în care inclusiv conceptul de „acasă” este suplinit de substanța psihoactivă.

Cum se diferențiază semnele consumului de droguri de comportamentul normal al unui adolescent, schimbări de dispoziție, izolare, secretomanie?

Diferența principală este intensitatea, persistența și impactul funcțional. Un adolescent „normal” are variații de dispoziție, dar acestea nu îi afectează sever funcționarea zilnică pe termen lung. Semnalul de alarmă apare când schimbările sunt bruște, susținute, peste 2-3 săptămâni, însoțite de deteriorare funcțională clară (școală, relații, igienă) și de o discrepanță marcată față de personalitatea anterioară a copilului.

Există semne specifice pentru substanțele care circulă acum cel mai des în rândul tinerilor din România?

Dacă vorbim despre intoxicație, fiecare substanță prezintă semne distinctive. În cazul NSP-urilor, vorbim despre modificări semnificative în comportament, până la agitație psiho-motorie, tulburări de percepție, de gândire sau de dispoziție. În cazul substanțelor stimulante (amfetamine, cocaină), putem identifica o stimă de sine mai ridicată față de starea de fond a persoanei, un grad mai ridicat de sociabilitate, dezinhibiție comportamentală, dar și neliniște psiho-motorie, iritabilitate, tulburări de somn și apetit alimentar diminuat, care tind să remită odată cu eliminarea substanței din corp. În cazul cannabisului, semnele tipice includ congestia conjunctivală, creșterea apetitului alimentar și lentoarea în mișcare, dar se pot întâlni și cazuri în care consumul determină tulburări de gândire sau de percepție ce pot atinge intensitatea halucinațiilor.

În cazul dependențelor, semnele sunt mult mai subtile, majoritatea instalându-se în timp și trecând neobservate, inclusiv de către consumator. Restrângerea sferei de activități și interese, petrecerea unei porțiuni semnificative din timp în activități legate de substanță, afectarea performanțelor școlare, absenteismul și problemele legale pot reprezenta semne importante ale unui consum disimulat.

Cât de repede pot apărea aceste semne de la primul contact cu o substanță?

Depinde la ce tip de semne ne referim. Primele semne ale intoxicației pot apărea, în funcție de tipul substanței, de la câteva secunde până la câteva zeci de minute după consum. Semnele unei adicții pot apărea în câteva luni până la câțiva ani de la debutul consumului, în funcție de tipul substanței, modul de administrare, cantitate, frecvență și structura de personalitate a fiecărui individ.

Care este primul pas practic, imediat, pe care ar trebui să-l facă un părinte sau o rudă când descoperă consumul. Ce face și ce NU face?

Primul pas este să NU reacționeze prin pedeapsă imediată, umilire, confiscare bruscă a tuturor libertăților sau confruntare în public ori față de alți membri ai familiei, aceste reacții cresc riscul de izolare și secretomanie ulterioară.

Următorul pas este să își păstreze calmul, să inițieze o discuție privată, non-acuzatoare, axată pe înțelegere („de cât timp se întâmplă asta, cum te simți, ce te-a determinat să faci acest lucru”) și să solicite, în paralel, o evaluare de specialitate, psihiatru sau psiholog specializat în adicții, fără să aștepte ca situația să se agraveze.

La cine se poate apela în România pentru ajutor specializat, există centre, linii telefonice, servicii publice gratuite?

Acordarea ajutorului specializat la cele mai înalte standarde necesită colaborarea strânsă între mai mulți profesioniști din domeniul sănătății mintale: medic psihiatru (în general cu rolul de manager de caz), psiholog clinician, psihoterapeut, terapeut ocupațional, asistent social, lista nu este exhaustivă. Recomand consultarea unui specialist în sănătate mintală, de preferat medic cu specializare în psihiatrie pediatrică și experiență în domeniul adicțiilor, pentru realizarea unui plan de intervenție individualizat.

La momentul actual, disponibilitatea serviciilor publice în domeniul adicțiilor este coordonată de CNSMLA (Centrul Național de Sănătate Mintală și Luptă Antidrog) și ANPCCDA (Agenția Națională pentru Politici și Coordonare în Domeniul Drogurilor și Adicțiilor).

Principalele servicii disponibile la nivel național pentru familiile și adolescenții care se confruntă cu o provocare în domeniul adicțiilor sunt cele două centre CREAATiV, inaugurate în cadrul Spitalului de Psihiatrie Voila (jud. Prahova) și în cadrul CETTT Sf. Stelian (București). Liniile telefonice disponibile sunt Linia TelVerde Antisuicid (0800 801 200) și DepreHub (0374 456 420). Sperăm la extinderea disponibilității acestor servicii în viitor, dat fiind faptul că cele existente acum sunt departe de a răspunde nevoilor sociale reale.

Cum se abordează discuția cu persoana respectivă fără ca ea să se simtă atacată sau judecată, astfel încât să nu se izoleze și mai mult?

Recomand tehnica ascultării active, fără întreruperi și fără soluții oferite imediat, validarea emoției din spatele comportamentului („înțeleg că treci printr-o perioadă dificilă”), fără a valida comportamentul în sine, evitarea etichetărilor („ești drogat”, „ești un dependent”) și menținerea mesajului de conexiune constantă: „sunt aici, indiferent ce se întâmplă, vreau să te ajut, nu să te pedepsesc”.

Care sunt pașii legali și medicali reali în România, ce se întâmplă dacă minorul e depistat, care sunt opțiunile de tratament, cât durează un proces de recuperare?

Acesta este un subiect tehnico-juridic care depășește aria mea de expertiză directă, și recomand consultarea unui jurist specializat în drept penal sau al minorilor pentru clarificarea implicațiilor legale.

Din perspectivă medicală, procesul de recuperare este variabil ca durată, de la câteva luni, pentru intervenții timpurii, la programe de 1-2 ani sau mai mult, în cazurile de dependență instalată. Implică, de regulă, o abordare integrată: evaluare și consiliere psihiatrică, măsuri de dezintoxicare în caz de risc crescut de sevraj cu posibile complicații vitale, consiliere psihologică și psihoterapie individuală și familială, iar la nevoie, tratament medicamentos pentru scăderea craving-ului sau a tulburărilor asociate consumului, nu rareori consumul fiind doar manifestarea unei tulburări anxioase, afective sau a unui ADHD nediagnosticat la timp.

Ce ar trebui să știe oamenii despre stigmatizare, cum afectează ea șansele persoanei de a cere ajutor sau de a accepta tratament?

Stigmatizarea reprezintă, din nefericire, în continuare la noi în țară, principala barieră în calea tratamentului corect al tuturor tulburărilor psihiatrice, nu doar al adicțiilor, și este un subiect atât de semnificativ în domeniul psihiatriei încât ar necesita o abordare de sine stătătoare.

Ce mai spune medicul

Trăim în secolul vitezei și al tehnologiei. Capitalism, materialism, productivitate, eficiență, mâncare la un click distanță, mereu pe fugă, plătit rate, muncit 10 ore pe zi pentru că „vreau ca măcar copilului meu să nu îi lipsească lucrurile care mi-au lipsit mie în copilărie”. Din dorința de a le oferi totul, cu cele mai bune intenții, părinții uită să le ofere copiilor cel mai de preț lucru, și, paradoxal, singurul complet gratuit, timpul lor.

Muncesc neîntrerupt pentru a le oferi cele mai bune condiții de locuit, cei mai buni profesori de matematică, română, engleză, cele mai bune lecții de înot, pian sau balet. Din păcate, toate aceste facilități nu suplinesc nevoile primare ale unui copil: nevoia de siguranță, nevoia de apartenență, nevoia de comunicare.

Piramida nevoilor a lui Maslow clasifică ordinea nevoilor de la cele mai de bază la cele mai complexe astfel: nevoi fiziologice (aer, apă, hrană), nevoia de securitate și siguranță, nevoia de apartenență, nevoia de stimă și recunoaștere socială, nevoia de autorealizare.

Consumul de droguri, iar aici, având în vedere că OMS definește drogurile psihoactive ca substanțe care, atunci când sunt ingerate sau administrate, pot influența percepția, cognitia, dispoziția sau emoțiile, am ales să includ în această discuție și alcoolul, apare, în marea majoritate a cazurilor întâlnite în practică, ca o consecință a neîndeplinirii uneia (dar, cel mai adesea, mai multor) dintre aceste nevoi fundamentale.

Din punct de vedere psihosocial, putem identifica două tipare care stau la baza debutului consumului.

Primul tipar este cel al copilului sau adolescentului provenit dintr-o familie cu deficiențe structurale majore: istoric familial de dependență de etanol, familie monoparentală, istoric de violență domestică, părinți stabiliți în altă țară, absența cvasicompletă a resurselor materiale sau emoționale necesare pentru dezvoltarea armonioasă a acestuia.

Al doilea tipar este cel al copilului sau adolescentului provenit dintr-o familie cu resurse materiale semnificative, însă în care resursele emoționale și de comunicare sunt extrem de limitate, fapt explicat prin implicarea în exces a părinților în activitățile profesionale, în raport cu timpul petrecut în familie în perioada critică de dezvoltare a psihismului adolescentului. Suplimentar, în acest subtip familial putem identifica frecvent un părinte exigent, axat pe performanță, excesiv de implicat în aria profesională, care setează așteptări extrem de ridicate asupra copilului, așteptări care, în anumite cazuri, pot genera o presiune insuportabilă și un sentiment de insuficiență în mintea adolescentului, cu apariția secundară a nevoii de refugiu sau de protest.

Dat fiind faptul că mediul familial nu mai este perceput ca un spațiu sigur, adolescentul poate alege să se refugieze într-un anturaj de copii cu probleme familiale similare, anturaj în care prezența unui adolescent care a ales calea consumului de substanțe psihoactive ca formă de protest rămâne doar un joc probabilistic.

Pentru a înțelege mecanismele psihosociale care stau la baza consumului de substanțe, cu mențiunea că etiologia adicției este extrem de complexă și plurifactorială, fiind o combinație de factori genetici și de mediu, cred că cel mai simplu este să pornim de la următoarea afirmație: consumul de droguri apare ca o consecință a neîndeplinirii a cel puțin uneia dintre nevoile fundamentale.

Având în vedere că îndeplinirea nevoilor fiziologice nu face obiectul acestui articol, consider oportun să discutăm despre cele rămase.

Nevoia de securitate și siguranță, un mediu familial nesigur (fie că vorbim de violență domestică, stil de parenting hegemonic sau măsuri punitive excesive) determină îndepărtarea adolescentului din nucleul familial, pe care ego-ul acestuia îl percepe ca pe un potențial pericol. Manifestarea acestei îndepărtări poate lua forma fie a refugiului în jocuri video, fie, în cazuri nefericite, a aderării la un anturaj cu comportamente nocive, unde așa-numitul „peer pressure” (presiunea grupului) poate determina adolescentul să copieze un comportament nociv de dragul integrării în grup.

Nevoia de apartenență, reprezintă poate cea mai importantă nevoie, care, îndeplinită corespunzător în cadrul familiei, poate proteja adolescentul de debutul instalării lente a unei patologii din sfera adicțiilor.

Această nevoie ocupă un loc central în piramida lui Maslow, situându-se imediat deasupra nevoilor fiziologice și de siguranță. Pentru adolescent, ea capătă o intensitate particulară, pentru că perioada adolescenței este, prin definiție, una de definire a identității și de căutare a locului în lume, în familie, în grupul de prieteni, în societate.

Din punct de vedere al dezvoltării psihologice, adolescentul se află într-un proces activ de individuare, se desprinde treptat de figurile parentale, dar are nevoie, paradoxal, de o bază de siguranță emoțională asigurată de acasă, pentru a putea face acest pas fără să se simtă abandonat. Când familia oferă acceptare necondiționată (adolescentul se simte iubit chiar și atunci când greșește sau are opinii diferite), validare emoțională (trăirile lui sunt luate în serios, nu minimalizate) și prezență constantă și predictibilă (disponibilitate emoțională, nu doar fizică sau financiară), adolescentul dezvoltă un sentiment de siguranță interioară care îl face mai puțin vulnerabil la a căuta această apartenență în altă parte, în moduri riscante.

În schimb, atunci când familia este absentă emoțional, conflictuală, excesiv de critică sau indiferentă, adolescentul ajunge să resimtă un gol afectiv. Din păcate, acest gol nu dispare, psihicul adolescentului caută activ să îl umple. Astfel, grupul de covârstnici devine sursa alternativă de apartenență, iar dacă acest grup normalizează sau chiar promovează consumul de substanțe, riscul de consum crește semnificativ. Consumul ca „bilet de intrare” într-un grup social, substanța ca modalitate de a reduce anxietatea socială și a facilita conectarea (mai ales alcoolul, la început), ritualul consumului în grup ca substitut al ritualurilor de conectare pe care adolescentul nu le găsește acasă, sunt doar câteva dintre mecanismele care stau la baza instalării insidioase a adicțiilor. Merită menționată aici vulnerabilitatea crescută a adolescenților care se simt „diferiți” sau respinși în familie, care ajung să caute recunoaștere oriunde resimt că ar putea-o obține.

Dacă familia reușește să fie spațiul în care adolescentul se simte acceptat, văzut și în siguranță, ea devine primul și cel mai puternic factor de protecție împotriva căutării acestei apartenențe în contexte de risc, inclusiv în cele care implică substanțe psihoactive.

Nevoia de stimă, de a fi respectat și valoros în ochii proprii și ai celorlalți. La adolescent, dat fiind că identitatea este încă în construcție, această nevoie este extrem de fragilă. Imaginea de sine este rezultanta reflectărilor primite din exterior, de la părinți, profesori, grup de prieteni, rețele sociale. Un model de parenting exagerat de exigent, comparația permanentă cu alți colegi de tipul „de ce Ionel a reușit să ia 10 și tu ai luat doar 9?” sau comparația cu un ideal închipuit pot determina adolescentul să trăiască permanent un sentiment de insuficiență și o stimă de sine scăzută. Tot în cadrul acestui stil de creștere întâlnim frecvent interdicții de tipul „pentru că așa am spus eu”, percepute de adolescent ca fiind absurde. Într-un ego în curs de individuare, în care nevoia de a fi tratat ca un egal și curiozitatea cer explicații, lipsa comunicării „de la egal la egal” poate determina un profund sentiment de revoltă. Astfel, lipsit de experiența de viață a adultului, ghidat de spiritul curiozității și de nevoia de individuare, consumul poate deveni o formă de protest, dar și un mecanism de exprimare a identității și independenței.

Stima de sine scăzută reprezintă un factor de risc central în debutul consumului de substanțe, prin mai multe mecanisme: utilizarea substanței ca „instrument” de reglare a stimei de sine prin efectul dezinhibitor (alcoolul și alte substanțe reducând inițial anxietatea socială și oferind o stare de încredere); utilizarea substanței ca refugiu de la propriile gânduri negative despre sine, secundare interiorizării unui discurs critic din partea părinților, profesorilor sau anturajului — și exemplele pot continua.

Pentru dezvoltarea unei stime de sine sănătoase, este importantă evitarea condiționării acesteia de performanță (note, realizări, comparații) și cultivarea stimei de sine de bază, adică a sentimentului stabil de valoare, indiferent de rezultate, alături de dorința de autodepășire.

Câteva tehnici concrete: validarea efortului, nu doar a rezultatului; oferirea de feedback realist, dar susținător; evitarea comparațiilor, în special cu frați, colegi sau standarde nerealiste; dezvoltarea simțului responsabilității.

Dacă apartenența oferă adolescentului sentimentul că aparține undeva, stima de sine oferă sentimentul că are valoare acolo unde aparține. Dacă această nevoie rămâne neîndeplinită, fie prin critică excesivă, fie prin presiune excesivă de a performa sau prin lipsă de recunoaștere autentică, adolescentul devine vulnerabil la a căuta prin intermediul substanțelor o formă artificială de încredere și valorizare pe care nu a reușit să o găsească altfel.

Nevoia de autorealizare și autodeterminare reprezintă nevoia de a crește, de a găsi sens și direcție în ceea ce faci. Spre deosebire de adult, adolescentul nu are încă un răspuns conturat la întrebarea „cine sunt eu și ce vreau de la viață”, ci se află într-un proces de explorare identitară, testează roluri, valori și pasiuni în încercarea de a răspunde la întrebarea cine este și ce vrea să devină. Această căutare este sănătoasă și necesară, dar devine riscantă mai ales atunci când mediul din jur, familia, școala, nu validează unicitatea sau direcția aleasă de el, ci impune un traseu prestabilit. Un adolescent care trăiește conform așteptărilor impuse de părinți, fără să-și fi găsit vocea proprie, poate ajunge să resimtă un vid identitar pe care substanța poate ajunge să îl mascheze temporar, oferind iluzia unei „evadări” din propria viață.

Rolul familiei, în îndeplinirea acestei nevoi, este de a oferi spațiu și susținere pentru explorare: încurajarea pasiunilor, chiar dacă diferă de așteptările părinților; tolerarea experimentării identitare fără presiune; susținerea modelării unui sens propriu; și oferirea de oportunități reale, activități extrașcolare, proiecte, responsabilități, care să permită adolescentului să contribuie la propria dezvoltare identitară.

Adolescenții cu un sentiment puternic de scop, indiferent de proveniența acestuia, tind să fie mai rezistenți la presiunea de grup, nu pentru că le lipsește curiozitatea, ci pentru că au deja un „ceva al lor” în care să își canalizeze nevoia de intensitate și explorare.

Absența acestui scop propriu poate cauza apariția unui gol în interiorul ego-ului, pe care adolescentul poate ajunge să îl umple prin comportamente nocive, precum consumul de substanțe.

„Spune NU. Rămâi TU!” este un proiect co-finanțat de Primăria Sibiu prin agenda educațională, organizat de Asociația de Bun Gust și ziarul Turnul Sfatului, cu ajutorul Inspectoratului de Poliție Județean Sibiu, Inspectoratul Școlar Sibiu, Serviciul de Ambulanță Județean Sibiu și Crucea Roșie – Filiala Sibiu.

Proiectul este susținut de MEDLIFE – partener medical, RETTER GROUP, SOBIS AP, ART REISEN, RHENANIA și MAGIC FM.