Fost consumator de droguri, Sebastian Petruț este acum mentor pentru tinerii aflați în recuperare: „Credeam că sunt liber. De fapt, eram dependent”

Timp de aproape zece ani, Sebastian Petruț a fost dependent de țigări, droguri și alcool. A început căutând prieteni și acceptare. A ajuns, așa cum povestește, „un om pierdut, fără scop, fără speranță”. Astăzi lucrează în centrul Teen Challenge din Cluj. Acolo este mentor pentru persoane care încearcă să iasă din dependență și coordonează activitățile de prevenție. Mesajul lui pentru tineri și pentru familii este că există speranță. Iar rușinea nu trebuie să fie mai puternică decât curajul de a cere ajutor. Sebastian a povestit pentru Turnul Sfatului de ce a ales să treacă de partea cealalată a dependenței și, mai ales, de ce a ales să se expună în fața altor tineri.  

În ultimele luni sute de tineri din mai multe orașe din țară i-au ascultat povestea lui Sebastian despre dependeță și lupta lui de a se elibera. Întâlnirile cu adolescenții au avut loc în cadrul mai multor proiecte, iar acestea erau cele mai puternice momente. Destăinurile foștiolor cosnumatori.

Pentru Sebastian, momentele acestea au o greutate aparte. La vârsta elevilor din sală, lui nu i-a vorbit nimeni despre droguri. „Am crezut că libertatea înseamnă să fac ce vreau.” El avea parte însă de opusul acesteia. O încătușare din ce în ce mai strânsă.

Când îl întrebi cine a fost, Sebastian nu se ascunde.

„Aș spune că am fost un om pierdut, fără scop. Am crezut că libertatea înseamnă să fac ce vreau, cum vreau, unde vreau și cu cine vreau. Nu știam că tocmai lucrurile astea au ajuns să mă lege în lanțul dependenței. Am fost dependent de țigări, de droguri și de alcool. Am în spate în jur de zece ani de dependență.”

Din dorința de validare

Totul a început, spune el, din nevoia de a avea pe cineva alături. Acasă și cu cei din jur îi era foarte greu. Așa că a căutat oameni în altă parte.

„Eu n-am avut oameni care să-mi fie cu adevărat alături. În adolescență, în tinerețe, cam când am început, asta căutam, prieteni, anturaj. Nimeni nu-și propune, când începe consumul de droguri, să ajungă dependent. Începe pentru că e un grup care face un lucru, și niciunul dintre ei nu știe unde poate ajunge. Faci lucrul ăla ca să te distrezi, ca să te simți bine. Dar consumul de droguri, de alcool, jocurile de noroc, cum vreți să le spuneți, au un final tragic, din păcate.”

La 14 ani, nimeni nu a venit la el cu o activitate de prevenție. Informațiile despre droguri le-a luat din locurile unde ele arată cel mai bine.

„Nu a venit nimeni să-mi spună unde poate să ducă consumul de droguri. Am luat informația din muzică, din hip-hop, din filme sau din ce ziceau alții pe stradă. Și n-am auzit decât lucruri «șmecherești» despre droguri. Asta m-a tentat să încerc și să continui.”

„Te vinzi pe tine însuți”

Dorința de a fi acceptat l-a împins tot mai departe. Sebastian vorbește deschis despre asta, fără să se scuze și fără să dramatizeze.

„De cele mai multe ori furam sau le cumpăram altora lucruri. Făceam tot felul de chestii ca să ies în evidență, doar ca să fiu acceptat de grup. Am trăit cu asta de mic. Și, din păcate, am ajuns să fac lucruri foarte josnice. E ca și cum te vinzi pe tine însuți celorlalți. Îi mulțumești pe ei și îi faci rău familiei tale.”

Privind înapoi, știe exact ce i-ar spune băiatului care era atunci. „I-aș spune să nu încerce să demonstreze nimănui nimic. Să nu încerce să câștige acceptarea oamenilor din jur făcând lucrurile pe care le făcea. Nu trebuie să arăți nimănui nimic și nu trebuie să câștigi validarea nimănui.”

Și, mai mult decât orice sfat, și-ar fi dorit altceva. „Pur și simplu aș sta alături de mine.”

Ziua în care a strigat

Punctul de cotitură a venit într-un moment de disperare. Sebastian îl povestește ca pe ziua pe care nu o va uita niciodată.

„Eram atât de singur. Am căzut la pământ, am început să plâng cu amar și am strigat cât m-au ținut plămânii. Am zis: «Doamne, salvează-mă, că eu nu vreau să mor. Salvează-mi sufletul, că eu nu mai știu ce să fac.» După vreo patru luni și ceva, am intrat în centrul de reabilitare. De atunci nu m-am mai întors niciodată la dependența mea.”

Pentru el, schimbarea are o explicație. Credința. Fusese dus la biserică de mic, dar pierduse sensul acestor lucruri pe drum.

„Astăzi îmi place să spun că sunt un om nou, un om credincios, care Îl iubește pe Dumnezeu. Pentru că El a făcut o minune. Deși nu meritam, am fost iertat pentru toate lucrurile pe care le-am făcut și mi s-a dat o șansă la o viață nouă. Înainte eram un om fără speranță, fără nicio direcție. Deși credeam că sunt liber, eram de fapt dependent. Astăzi sunt un om liber”, spune Sebastian.

De cealaltă parte a programului

Teen Challenge este o rețea internațională de centre pentru persoane cu dependențe, fondată în 1958, la New York, de pastorul David Wilkerson. În România, organizația are centre pentru bărbați la Grădiștea (Ilfov), Cluj-Napoca și Baia Mare și un centru pentru femei la Balotești. Programul pentru bărbați adulți durează aproximativ un an. Organizația îl descrie ca pe o comunitate terapeutică ce îmbină elemente de „armată, școală, biserică și familie”. Prin proiectul Teen Challenge Smart, face și campanii de prevenție în școli.

Sebastian face astăzi parte din echipa centrului, ca lucrător social. Lucrează direct cu băieții care intră în program.

„Programul durează un an de zile și este un program terapeutic post-cură. Fiecare om care intră primește un mentor. Eu sunt mentor pentru câțiva băieți și mă ocup direct de ei. Le stau alături, facem periodic evaluări, ca să vedem în ce etapă a programului se află. Pentru că dependența de droguri e doar vârful icebergului. Adevăratele probleme sunt acolo jos, unde nu se văd. Traumele și tot ce a trăit fiecare.”

De aceea, spune el, omul are nevoie în primul rând de sprijin emoțional. De cineva care să-l respecte. Lucruri care, pe stradă, nu au valoare.

„Omul are nevoie să fie sprijinit emoțional, să-i fii alături, să-l respecți, să-l onorezi. În vechea viață, pe stradă, lucrurile astea nu se promovează. Acolo totul e pentru sine.”

Ziua lui de lucru e făcută din lucruri mărunte și din lucruri mari. Organizare, disciplină, verificarea felului în care merg lucrurile. Coordonează și activitățile de prevenție ale centrului. Îi pregătește pe băieții care vor, la rândul lor, să-și spună povestea în public.

„Încerc să-i ajut pe ceilalți băieți să-și învingă frica de a vorbi în public. Asta îi și responsabilizează. Când ai scăpat de dependență și ieși în fața oamenilor să vorbești despre lucrurile astea, îți asumi. Plus că ajuți pe cineva care are nevoie să audă asta. Nu știi pe cine, când și cum.”

Deși are ture normale de serviciu, spune că este acolo pentru ei, practic, tot timpul. Și refuză să-și dea mai multă importanță decât crede că are.

„Nu pot să spun că sunt specialist. Nu sunt nimic altceva decât un om care a trecut prin asta. Încerc să-mi dedic viața ca să înțeleg problemele prin care trec ceilalți, pentru că și eu am trecut pe acolo. Vreau să-i ajut să-și recapete sensul în viață, așa cum mi l-am recăpătat și eu. Și ei, la rândul lor, să fie o binecuvântare pentru alții.”

„Întâi ascult”

Ai crede că cineva care a trecut prin dependență îi înțelege automat pe cei aflați acum în aceeași situație. Sebastian spune că nu e așa.

„De cele mai multe ori, chiar dacă crezi că ai înțeles, de fapt n-ai înțeles nimic. Oamenii sunt diferiți. Fiecare are felul lui de a gândi și de a înțelege. În aceeași situație, putem reacționa complet diferit.”

De aceea, primul lucru pe care îl face e să tacă și să asculte. Mai ales cu băieții abia intrați în program.

„Nu vreau neapărat să fiu un sfătuitor. Dacă vine un moment potrivit pentru un sfat, îl dau. Dar întâi ascult și încerc să înțeleg persoana. Cel mai important lucru e să-i câștigi inima. Știți cum e. Odată ce ajungi aici, dependent de droguri, toată viața ți s-a spus ce să faci și ce să nu faci. Poți să-i spui unui om că n-a făcut bine, iar el o să-ți răspundă: «Bine, știu.» Dar când stai, asculți și te interesează viața lui, lucrurile se schimbă. Pun întrebări, încerc să-l cunosc, să văd cum gândește, cum reacționează.”

Răsplata vine la finalul unei astfel de discuții.

„Îmi crește inima când pot să fiu de folos. Mai ales când, după o discuție de mentorat, băieții pleacă mai bucuroși, mai întăriți, mai încurajați să meargă mai departe. Programul nu e ușor. E destul de intens și sunt presiuni de tot felul. Tocmai de asta suntem alături de ei. Pentru mine e o onoare. E mult spus că ajut. Încerc să fiu de ajutor, să mă las folosit în direcția asta, așa cum am primit și eu același lucru.”

Copiii nimănui

După tot ce a trăit, puține povești îl mai surprind. Nici cele ale celor care au trecut prin închisoare. Există însă cazuri care îl ating de fiecare dată.

„Cele mai profunde cazuri, cele care mă mișcă emoțional, sunt ale tinerilor care au crescut la casa de copii, care au fost abandonați. Băiatul respectiv a venit aici ca să se facă bine, dar nu și-a cunoscut niciodată părinții. Și trăiește cu gândul că a fost abandonat de proprii lui părinți. Asta mă doare în inimă. Mă face să mă gândesc: cine sunt eu, până la urmă?”

Își amintește de un băiat de 16 ani, venit de la casa de copii. A terminat programul și a rămas mai departe, ca să meargă la școală și să-și recapete, încet-încet, sensul în viață.

Întrebat ce ar putea spune el unui tânăr sau unei familii, ceva ce un specialist n-ar spune la fel de credibil, Sebastian se întoarce la propria poveste.

„Unui tânăr i-aș spune, înainte de toate, că există speranță. Că există Dumnezeu și că avem un Dumnezeu atât de mare, care, atunci când am strigat în suferință, m-a ascultat. Pentru mine, sensul vieții e să rămâi în ascultare: față de părinții tăi, ca tânăr, și nu în ultimul rând față de Dumnezeu.”

Observă că toată lumea vine cu soluții gata făcute. Iar unele familii ajung la capătul puterilor.

„Toată lumea dă soluții: cinci pași, cum să faci, cum să dregi. Du-te în direcția asta, fă cealaltă. Și se poate ca omul să ajungă chiar la capătul puterilor, după ce a încercat orice. Când o familie vede că nu mai are ce face pentru copilul ei și a apelat oriunde se poate, de ce să nu încerce să apeleze la Dumnezeu? Pur și simplu să facă o rugăciune.”

Poate acesta e lucrul pe care un specialist nu l-ar spune, crede el. Că părinții să se roage pentru copilul lor.

„Bunica mea s-a rugat foarte mult pentru mine. Cu siguranță și mama mea. Și toți oamenii din jurul meu, inclusiv cei cărora le-am făcut rău. Eu le-am făcut rău, iar ei mi-au făcut bine.”

Părinților, „Nu mușamalizați”

Sfatul lui pentru părinții unui tânăr cu probleme de consum pornește de la ceea ce vede cel mai des. Rușinea.

„Să nu ascundă, să nu mușamalizeze. Să nu zică: «Aoleu, să nu afle familia, că ne facem de rușine.» Nici să-i spună copilului: «Ești o rușine pentru familie, nu ești bun de nimic.» Ci să aibă curajul să ceară ajutor. La centre ca al nostru sau la altele, că mai sunt.”

Primul pas, spune Sebastian, e o discuție de la inimă cu copilul, fără acuzații.

„Să stea la o discuție de inimă cu copilul lor, fără să-l acuze pentru ce a făcut, și să-i fie alături. Să-i fie alături până în punctul în care el, dacă are o problemă cu dependența, ia decizia: «Uite, de astăzi nu mai vreau să fac asta. Vreau să-mi schimb viața.»”

Îi îndeamnă pe părinți să se informeze și să asculte mărturiile celor care au trecut prin asta. Pe canalul Teen Challenge Smart, de exemplu, există multe povești ale foștilor consumatori. Decizia, spune el, trebuie luată împreună cu tânărul, de comun acord.

„Să nu le fie frică să ceară ajutor.”

Articolul este realizat în cadrul campaniei „Spune NU. Rămâi TU!” , un proiect co-finanțat de Primăria Sibiu prin agenda educațională, organizat de Asociația de Bun Gust și ziarul Turnul Sfatului, cu ajutorul Inspectoratului de Poliție Județean Sibiu, Inspectoratului Școlar Județean Sibiu, Serviciul de Ambulanță Județean Sibiu și Crucea Roșie – Filiala Sibiu.

Proiectul este susținut de MEDLIFE – partener medical, RETTER GROUP, SOBIS AP, ART REISEN, RHENANIA și MAGIC FM.

Citește și: