Publicitate
Publicitate
Publicitate - SOMA Sibiu

Laura Cândea – Burnete, singura doulă la moarte acreditată din Sibiu: „În această muncă a sufletului cu moartea, este esențial să rămânem curioși”

Raluca Budușan
0
Poveștile și oamenii ca Laura, care ating atât de multe straturi ale sufletului, nu se lasă întotdeauna așezați ușor în cuvinte. Sursa foto: arhiva personală
Poveștile și oamenii ca Laura, care ating atât de multe straturi ale sufletului, nu se lasă întotdeauna așezați ușor în cuvinte. Sursa foto: arhiva personală

Laura Cândea – Burnete este doulă la moarte, art-terapeut, profesor psihopedagog și mamă a trei copii. De doulă la moarte nici eu nu am auzit până nu mi-a povestit ea. O astfel de persoană îi însoțește pe oamenii aflați în pragul morții și pe cei care rămân în urmă, ajutându-i să găsească loc pentru iubire, rămas-bun și durere. Pentru Laura a vorbi despre moarte înseamnă, înainte de toate, a învăța să fim mai prezenți în viață, iar întâlnirea cu ea este, din toate punctele de vedere, o lecție care merită însușită.

Publicitate
Publicitate

Din cabinetul Laurei, din Sibiu, mi-au rămas în minte culorile, căldura și aroma liniștitoare a ceaiului pe care mi l-a pregătit. Îmi amintesc și acum ochii ei căprui, pătrunzători, și zâmbetul acela care pare să poată lumina orice întuneric. Am cunoscut-o în aprilie și am plecat de la acea întâlnire cu promisiunea că vom face împreună un material despre ceea ce face ea. Numai că, de data aceasta, mi-a luat ceva timp să mă întorc la înregistrare. Poveștile și oamenii ca Laura, care ating atât de multe straturi ale sufletului, nu se lasă întotdeauna așezați ușor în cuvinte.

Laura este doula la moarte. O meserie, dacă pot scrie așa, despre care știm atât de puțin, poate și pentru că ne este greu să privim moartea în față. Ea a ales, însă, să stea aproape de acest moment al vieții, să-i însoțească pe cei care se pregătesc să plece și să le fie alături celor care trebuie să învețe să trăiască mai departe fără cineva drag.

Nu vorbește despre moarte cu gravitatea apăsătoare pe care ne-am obișnuit să o asociem acestui subiect.

Vorbește cu naturalețe, cu multă grijă pentru oameni și cu o liniște care nu vine din necunoașterea suferinței, ci, poate, tocmai din faptul că a privit-o de multe ori în ochi.

„O doulă la moarte are foarte multe roluri. În primul rând, poate să însoțească persoana care se pregătește de moarte, dacă știe că are o boală cronică, sau dacă se aproprie de bătrânețe și doreşte sǎ lase lucrurile în ordine înainte de Marea Trecere.

Persoana și familia pot să aleagă cine beneficiază de serviciile doulei, pentru cât timp și în ce fel. „E foarte important să avem discuții înainte, ca să înțeleg de ce are nevoie persoana respectivă și ce așteptări are de la o doula.

Rolul meu este să ascult, să pun întrebări și să aflu ce fel de sprijin își dorește fiecare. E important ca persoana să fie implicată în acest proces, să își exprime dorințele și să se gândească la ce i-ar fi de ajutor. Eu pot să-i explic ce servicii ofer și cum o pot sprijini, iar împreună putem stabili ce se potrivește cel mai bine nevoilor ei”, spune Laura.

Apoi își amintește că a uitat să precizeze ceva importat.

„Știi ce cred că este cel mai important? În această muncă a sufletului cu moartea, este esențial să rămânem mereu curioși. De fapt, nu cunoaștem atât de multe lucruri, iar atât viața, cât și moartea fac parte din marea cupolă a misterelor. Atât timp cât privim cu curiozitate, avem șansa să înțelegem profunzimile, sacralitatea și straturile adânci în care ne poartă atât viața, cât și moartea”, continuă ea.

Să-i lăsăm pe oameni să-și ia rămas-bun

În munca Laurei există mai multe momente de însoțire. Uneori, totul începe înainte ca moartea să se apropie, atunci când un om primește un diagnostic și încearcă să înțeleagă ce urmează. Alteori, familia o caută când semnele sfârșitului devin tot mai evidente. Iar uneori, rolul ei continuă și după ce omul a murit, când cei rămași au nevoie de timp pentru a înțelege ce s-a întâmplat.

Una dintre cele mai importante preocupări ale doulei este tocmai acest timp care, în jurul morții, pare că dispare. Astăzi suntem obișnuiți să ne grăbim, să chemăm pe cineva, să rezolvăm lucrurile, să urmăm pașii pe care îi știm. Dar, în toată această grabă, pierdem ocazia de a mai sta puțin lângă omul pe care l-ați iubit.

Laura candea Burnete5

Este foarte interesant că, în timp ce o asculți pe Laura vorbind, realizezi câtă dreptate are.

Pentru că ea vorbește despre gesturile simple, pe care bunicii și străbunicii noștri le cunoșteau și le practicau. Vorbește despre spălarea trupului, pieptănatul, îmbrăcarea și ungerea cu mir. Laura spune că aceste gesturi nu sunt doar despre îngrijirea celui plecat, ci și despre cei care rămân. Despre posibilitatea de a participa, de a atinge, de a plânge și de a începe să accepte despărțirea.

„Ce faci după ce omul a murit? Cum oprești timpul, ca omul să poată simți, să-și dea voie să simtă durerea aceea din interior și să o lase să se reflecte și în exterior? Pentru că noi, de multe ori, ne grăbim să chemăm serviciile funerare, trupul celui drag este preluat foarte repede și parcă nici nu apucăm să înțelegem ce s-a întâmplat. Și rămâne un mare gol.

Dar putem alege să ne oprim și să spunem uite, acum poți să stai, poți să-l ții de mână, poți să-l speli, dacă simți că poți să faci asta. Sunt lucruri pe care le făceau străbunii noștri și care fac parte din doliu. Un doliu procesat natural este acela în care poți să-ți îngrijești omul până nu-l mai vezi. Când ți-l iau, îți fură o parte din procesarea doliului, pe care ai putea să o faci prin conexiunea pe care o ai cu el”, spune Laura.

Nu există o rețetă universală pentru aceste momente. Unii aparținători pot să-și spele omul drag, dar nu pot să-l îmbrace. Alții spun, la început, că nu ar putea face niciunul dintre aceste lucruri, pentru ca, odată ce au puțin timp și pe cineva alături, să descopere că pot. Laura nu impune nimic. Întreabă, așteaptă și lasă loc pentru ceea ce simte fiecare.

Nici ritualurile nu trebuie să arate într-un anumit fel. Pot însemna apă, pământ, foc, aer, o rugăciune spusă cu propriile cuvinte, flori, muzică sau o ceremonie construită în jurul personalității celui care a plecat.

Mi-am dat seama că Laura nu încearcă să aducă oamenii într-o anumită credință și nici nu le propune să privească moartea prin ochii ei.

„Eu nu întâlnesc omul într-o religie, eu întâlnesc omul în suflet. Dacă omul crede în ortodoxie, va face tot ce ține de ortodoxie. Dacă omul este ateu, vom face tot ce putem cu natura și cu ceea ce crede el. Treaba mea este să întâlnesc omul exact acolo unde este el, nu să-l aduc undeva. Și nici măcar nu este important în ce cred eu, ci cum aduc liniște, așezare și acceptare în om, ca să poată sta cu moartea exact acolo unde este el.”

Un drum care a început cu arta și cu dorința de a înțelege oamenii

Ca să înțelegi cum a ajuns Laura să facă această muncă, trebuie să te întorci cu câțiva ani buni în urmă, la o tânără care nu se vedea lucrând într-un birou, deși se pregătise pentru asta. Nu i-a fost ușor să povestească despre ea. A râs și apoi a oftat de parcă tocmai acceptase cea mai mare provocare.

Laura este din Alba Iulia. A ajuns la Sibiu în anul 2012, împreună cu soțul ei, după ce s-au cunoscut la Cluj și au început să-și imagineze un loc în care să-și întemeieze familia. A ales Facultatea de Psihopedagogie Specială, după ce, în timpul liceului de artă, la secția de arhitectură, a avut un moment în care a înțeles că drumul pe care pornise nu era cel potrivit.

Își amintește și acum examenul la care a ieșit din sală înainte să-l termine. Erau mulți elevi, se auzeau instrumentele de desen pe mese, iar lumina intra printr-un luminator mare. S-a oprit, s-a uitat în jur și a simțit că nu poate face asta toată viața.

Publicitate

A ales să lucreze cu oamenii. A început să se susțină în facultate lucrând la Autism Transilvania, unde a descoperit cât de mult poate însemna arta în relația cu un copil care nu comunică verbal. A observat că, prin desen și alte forme de exprimare artistică, copiii reușeau să transmită lucruri pe care cuvintele nu le puteau cuprinde.

Așa a început să se contureze pasiunea pentru art-terapie.

Laura candea Burnete3

A urmat un program de formare în Barcelona, unde a mers împreună cu familia, având deja primul copil. Apoi a găsit o formare la București, pe care a urmat-o timp de patru ani. În paralel, a muncit, a crescut copiii și a continuat să învețe. Soțul i-a fost alături la fiecare pas, iar unele dintre cele mai importante examene le-a susținut în perioade în care maternitatea și studiul se împleteau într-un ritm care nu era deloc simplu.

„Eu nu pot să lucrez într-un birou. Eu trebuie să lucrez cu oamenii. Asta am simțit atunci și, de fapt, cred că acolo s-a schimbat totul. Când am ajuns să lucrez cu copiii, am văzut că arta poate să fie un fel de cârlig care îi trage câte un pic din lumea lor în lumea noastră. Prin artă puteau să răspundă, să exprime ceva din ceea ce trăiau, fără să fie nevoie să găsească neapărat cuvintele”, își amintește Laura.

Art-terapia a rămas până astăzi una dintre marile ei pasiuni. Laura lucrează și ca profesor psihopedagog într-o școală specială, iar în practica terapeutică îi place să privească omul dincolo de diagnostice, etichete și roluri. Nu pornește de la ideea că știe ce îi trebuie celuilalt. Îl însoțește în descoperirea propriilor nevoi.

Pentru ea, creativitatea nu este un talent rezervat artiștilor și nici nu presupune să știi să desenezi. Poate începe cu un colaj, cu niște imagini decupate din reviste sau cu orice formă de exprimare care îl ajută pe om să se apropie de ceea ce simte.

„Orice om, în devenirea lui, poate fi însoțit de art-terapie pe o anumită porțiune din viața lui. Creativitatea este practic sursa vieții, este viața, forța vitală. Cu cât ești mai conectat la forța vitală dinăuntrul tău, cu atât ești mai prezent în orice rol din viața ta. Dacă suntem deconectați de la energia aceasta, ajungem să trăim pe pilot automat și nu ne mai întrebăm dacă ne place ceea ce facem, dacă suntem fericiți acolo unde suntem, dacă ne împlinim visele. Toți avem un dar și l-am adus ca să-l dăm. Numai că trebuie să ne și preocupe să-l găsim.” Vorbește cu atâta convingere.

Între naștere și moarte, un drum pe care l-a recunoscut ca fiind al ei

Ideea de a deveni doula la moarte nu a apărut dintr-odată. În jurul anului 2013, Laura a descoperit-o pe Alua Arthur, fondatoarea școlii Going with Grace, într-un TED Talk. Avocată la origine, aceasta povestea despre propria schimbare de drum și despre felul în care ajunsese să însoțească oamenii în apropierea morții.

Laura a simțit că rezonează profund cu povestea ei, dar, la vremea respectivă, a lăsat ideea deoparte. Era deja implicată în art-terapie, o profesie care nici atunci nu avea un loc clar în România, și nu își dorea să pornească pe încă un drum profesional atât de puțin cunoscut.

Au urmat însă experiențe care au apropiat-o tot mai mult de această direcție. A lucrat voluntar într-o secție de psihiatrie, unde a descoperit cât de mult poate însemna simpla prezență lângă un om. Povestește despre o pacientă vârstnică, nonverbală, lângă care a stat aproape două ore. La început, femeia nu îi răspundea. Laura i-a masat mâinile cu cremă, i-a aranjat părul și a rămas acolo, fără să-i ceară nimic.

După mai bine de 45 de minute, femeia a început să vorbească.

A fost una dintre experiențele care au învățat-o că uneori nu trebuie să faci lucruri spectaculoase pentru a ajunge la cineva. Trebuie doar să nu pleci.

Mai târziu, au venit și experiențele personale. Cele trei sarcini au fost pentru ea perioade extrem de dificile, în care, timp de luni întregi, abia putea să mănânce sau să bea. A trăit multă vreme cu incertitudinea și cu sentimentul fragilității propriului corp. A fost nevoită să stea cu întrebări pe care, în mod obișnuit, oamenii încearcă să le țină cât mai departe. Cât de fragilă este viața? Cât control avem asupra ei? Cum rămâi prezent atunci când simți că îți pierzi puterile?

Laura candea Burnete4

Atunci a înțeles că vrea să urmeze formarea de doula la moarte. S-a înscris la școala Going with Grace, a studiat online timp de câteva luni și a trecut prin examenele necesare. A ales apoi să se acrediteze în cadrul Alianței Naționale a Doulelor la Moarte din Statele Unite, pentru a putea rămâne conectată la educația continuă și la resursele domeniului.

În 2023, după formarea urmată la Going with Grace și examenele necesare, Laura a obținut acreditarea în cadrul Alianței Naționale a Dulelor la Moarte din Statele Unite. Ea spune că este, în prezent, singura persoană acreditată în acest domeniu în Sibiu.

Despre această trecere vorbește ca despre ceva firesc, care s-a așezat în timp, nu ca despre o ruptură de ceea ce făcuse până atunci.

„Eu cred că trecerea a fost foarte naturală. În art-terapie, noi ținem spațiu ca omul să se vadă. Ești în prezență totală, cu toate simțurile deschise. Pentru că un om care este el însuși deschis este și predispus să simtă tot. Inevitabil, îl invită nonverbal și pe celălalt. Asta este și practica de doula, doar că eu nu știam. Mi-am urmat entuziasmul sufletului. Întotdeauna mi l-am urmat. Indiferent cât de greu a fost și cât de exilată m-am simțit pentru că n-am urmat un drum tradițional, nu mi-am trădat niciodată sufletul, și asta m-a ținut vie.”

Să putem vorbi despre moarte înainte să ne întâlnim cu ea

Laura știe că nu poate schimba singură felul în care societatea se raportează la moarte. Știe și cât de multe lipsuri există în sistem, cât de puține locuri sunt în hospice-uri, inclusiv în Sibiu, și cât de nepregătite pot fi familiile atunci când se trezesc în fața unui asemenea moment.

De aceea, una dintre preocupările ei importante este să vorbească despre moarte înainte ca oamenii să ajungă în situația de a o trăi. Organizează grupuri de contemplare a morții, în cadrul cărora oamenii se întâlnesc, discută și descoperă că pot pune în cuvinte întrebări pe care poate nu au avut niciodată curajul să le rostească.

Acolo nu este nevoie să fii bolnav, să fi pierdut pe cineva sau să te pregătești de o despărțire. Este suficient să fii curios și dispus să privești un subiect pe care, de cele mai multe ori, îl împingem cât mai departe. Exact ce spunea și la început. Să fii curios.

Pentru Laura, aceste întâlniri au o valoare aparte tocmai pentru că ceea ce învață oamenii acolo nu rămâne în încăpere. Se duce mai departe, în familii, în conversații și în felul în care vor alege să fie alături de cineva drag.

Grupurile au loc, de regulă, lunar, deși Laura spune că în al treilea an a început să le organizeze mai rar. Pe de o parte, pentru că lucrează mult și în alte locuri, iar pe de alta, pentru că oamenii care au participat au început să folosească în propriile familii lucrurile și resursele descoperite în aceste întâlniri.

„Știți care este soluția, cel puțin în cazul meu? Grupurile de contemplare a morții pe care le fac. Le vorbesc cât mai multor oameni, iar apoi ei îmi spun: «Laura, mi-a murit unchiul și am putut să opresc aia și am făcut aia, mi-am făcut rugăciunea și i-am zis și mamei». Și îmi povestesc cum au putut să facă lucruri pe care înainte nu și le-ar fi imaginat. Oamenii aceștia se vor duce în familiile lor și vor duce mai departe ceea ce au învățat. Dacă vin 20 de oameni lună de lună, aici îmi pun energia. Oamenii aceștia vor duce mai departe lucrurile în propriile familii și asta este o reușită.”

Laura candea Burnete2

Am întrebat-o și cum reușește să rămână întreagă după întâlnirile cu atâta suferință. Pentru că, dincolo de formări și experiență, Laura este și ea un om care ascultă povești, care vede durere și care se apropie de familii în unele dintre cele mai grele momente ale lor. Și este mică de statură și firavă și parcă n-ai crede că în ea există atâta forță.

Mi-a vorbit despre grija riguroasă pe care o are față de sine, despre spiritualitate și despre felul în care își înțelege rolul. Nu pretinde că nu este afectată și nici că nu simte doliul atunci când pierde un om cu care a lucrat. Face însă diferența între suferința celuilalt și propria ei viață, între ceea ce poate oferi și ceea ce nu îi aparține.

„Eu nu simt că mă încarc. Trăiesc alături de oameni, sunt prezentă cu ei. Trăiesc tot ce trăiesc ei, după care îmi este foarte clar că este drumul lor și că eu am drumul meu. Mi-e clar rolul. Eu sunt un canal prin care vine energie. Prin mine se poate ține spațiu. Am darul acesta, să pot sta, pentru că am stat cu mine în lucruri întunecate, în dureri, în suferințe care m-au obligat să învăț să stau cu ele.”

O găsiți pe facebook sau îi puteți scrie pe e-mail

Când am plecat din cabinetul ei, în aprilie, aveam deja în minte multe dintre lucrurile despre care vorbisem. Mi-au trebuit însă luni să mă întorc, cu adevărat la ele și să găsesc felul în care să le așez și să le transmit.

Laura Burnete face o muncă despre care ar trebui să vorbim mai mult. Nu neapărat pentru că moartea ar trebui să devină un subiect prezent în fiecare conversație, ci pentru că nu ar trebui să fie atât de străină de noi încât, atunci când apare, să ne lase fără cuvinte, fără suflu și fără repere.

Iar dacă ar fi să păstrez o singură idee din întâlnirea noastră, aceasta ar fi felul în care Laura își privește darul. Ea spune că nu trebuie să ai toate răspunsurile. Nu trebuie să știi cum să faci durerea să dispară. Uneori, cel mai important lucru pe care îl poți face este să rămâi acolo, să întrebi de ce are nevoie celălalt și să-i oferi timpul de care are nevoie.

Însoțirea oferită de Laura se desfășoară în funcție de nevoile oamenilor și de distanța la care se află. Poate avea loc față în față sau online, așa cum s-a întâmplat și în cazul unor familii de români care trăiesc în străinătate și pe care le-a însoțit de la distanță. Cei mai mulți oameni ajung la ea prin recomandări.

Laura lucrează pe bază de donație, în funcție de posibilitățile fiecărei persoane sau familii. Spune că poate însoți un număr limitat de oameni în același timp, pentru că fiecare situație cere prezență și disponibilitate reală.

Doula la moarte este o ocupație relativ nouă, nu foarte cunoscută, cel puțin la noi, în România. În țara noastră nu are un statut profesional reglementat. Cu toate astea, în țări precum Statele Unite și Canada există organizații care oferă formare, stabilesc standarde etice și încurajează dezvoltarea acestei practici, așa cum a povestit și Laura. Activitatea nu este nici acolo o profesie reglementată în sensul strict al cuvântului. Este o formă de însoțire non-medicală a oamenilor aflați la sfârșitul vieții și a familiilor lor, care completează, fără să înlocuiască, îngrijirea medicală și paliativă.

Pe Laura Cândea Burnete o găsiti pe Facebook sau la adresa: [email protected].

Publicitate
Publicitate

Raluca Budușan
Raluca Budușan

Sănătate, Educație

0766 905 671

raluca[at]turnulsfatului.ro

Alătură-te comunității

Publicitate
Publicitate

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Toate comentariile sunt moderate de către redactorii TS, înainte de publicarea pe site, pentru a elimina limbajul agresiv/licențios sau informațiile false. Mulțumim.

Publicitate
Publicitate