De 19 ani, la Mocănița de pe Valea Hârtibaciului. Interviu cu Mihai Blotor: Sunt mulți care încă ne mai pun bețe în roate. Ne bucură cei care ne lasă în pace, să ne facem treaba cum știm noi mai bine

A renunțat la IT pentru a se dedica în totalitate naturii și originilor sale. Reușește să aducă, alături de voluntari, aproximativ 8.000 de turiști pe Valea Hârtibaciului în fiecare an. Mihai Blotor, de la Prietenii Mocăniței pare că nu obosește. Are 19 ani de când lucrează la mocăniță și spune că motivația vine de la voluntari, de la turiști și de la provocările care apar în fiecare zi. Turnul Sfatului a stat de vorbă cu el într-un amplu interviu despre activitatea sa, despre multe planuri de viitor, dar și despre cei care încă pare că le mai pun bețe în roate.

Reporter: Mihai, ai 19 ani de activitate la mocăniță. Nu ai obosit? Care este cea mai puternică motivație a ta în tot acest parcurs?

Mihai Blotor: Da, sunt 19 ani la mocăniță. Nu pot vorbi de oboseală pentru că întotdeauna mă întâlnesc cu ceva nou. În fiecare zi faci altceva, sunt noi provocări. Și da, sunt mai multe motivații. Mă gândesc acum la voluntari, mai ales în ultima vreme avem destul de mulți voluntari tineri din Sibiu, dar și din București.

Și am ajuns la o etapă în care vreau să îi  învăț pe alții și să dau mai departe ceea ce știu. Pe lângă asta, scopul nostru de la bun început a fost să facem mocănița ca să ajutăm la dezvoltarea sustenabilă a Văii Hârtibaciului prin turism. Văzând că facem deja acest lucru e o motivație în plus să ajungem în următorul sat. Să intrăm în colaborări cu localnici ca să aducem turiștii și la ei și să aibă și venituri de pe urma turiștilor aduși de mocăniță. Deci, în fiecare zi găsesc ceva nou și o motivație nouă.

R: Vorbești despre turism. Cum ați contribuit voi la dezvoltarea turismului în zonă în tot acest timp? Cât de mult îi ajută pe localnici faptul că se întâmplă ceva acolo și e mișcare weekend de weekend?

Sunt atâția ani de când activez pe Valea Hârtibaciului, mai ales că sunt de loc din Agnita. Am văzut mai multe tipologii de sate, de comunități. Din păcate, unde avem noi sediul central, în Cornățel, lumea este mai reticentă, mai ales când vine vorba de fiscalizare. La noi vin vreo 8.000 de turiști pe an, unii dintre ei sunt inspectori, pe la ANAF, pe la Garda de Mediu, de exemplu. Sunt oameni care vin cu copiii la Mocăniță, dar în ziua următoare s-ar putea să vină în control. Și atunci nu poți să faci activitate fără fiscalizare.

Când ne mai întreabă Consiliul Județean sau Colinele Transilvaniei cu ce pot ajuta ei le spunem că ar fi bine să instruiască locuitorii. Cum să-și facă, de exemplu, punct gastronomic local, cum să-i educe un pic ca să poată facă ceva în acest domeniu pentru că sunt bucătărese excelente pe sate, și la Nocrich și la Cornățel, dar nu pot să duc un grup de turiști care vine cu agenție de turism la ei pentru că nu dau factură. Ei pierd un potențial venit destul de mare. Avem, poate, vreo 50 de curse speciale pentru agenții de turism pe an și toți ne întreabă unde pot să mănânce.

Ar fi o singură soluție, undeva la Nucet, la Bio Haus, dar știu că sunt destul de ocupați.

Pe de altă parte, sunt alte comunități, tot pe traseul mocăniței, la care încă n-am ajuns cu linia funcțională, care abia așteaptă să ajungem pentru că au deja, nu neapărat punct gastronomic local, dar au un mic muzeu unde putem aduce oamenii sau se gândesc să facă cozonaci ca să vândă în gară.

R: Îmi dai câteva exemple? Ce comunități?

Alțâna. Chiar și Cașolț. Este o asociație în Cașolț, „Sat Colorat”, care face lucuri faine pentru comunitatea din Cașolț. Unul din proiectele noastre actuale la care lucrăm este prelungirea liniei până la Cașolț ca să putem oferi și comunității de acolo șansa de a beneficia de pe urma turiștilor mocăniței și ca să colaborăm cu asociația respectivă în diverse acțiuni cu satul.

R: Până unde e funcțională linia mocăniței în acest moment?

Funcțională e între Cornățel și Hosman, 7 km. Mai avem o bucată funcțională către Cașolț pe care am reparat-o deja, dar nu ajungem încă în Cașolț. Neputând ajunge în gară, nu pot să întorc trenul și atunci nu circulăm încă acolo.

R: Când estimați că se va circula și acolo?

Eu estimam că anul trecut, dar probabil că n-o să fie nici anul ăsta pentru că nu putem lucra numai la acea linie. Întotdeauna trebuie să lucrăm și la linia existentă, la întreținerea ei. Noi, când am făcut-o în 2018-2019, am făcut-o la nivel minim astfel încât să putem circula cu trenul un an, doi. De atunci, am tot circulat și în fiecare an trebuie întreținere. Nu-i la fel ca atunci când faci o reparație capitală pe care să poți circula după aceea 10 ani fără nicio problemă, fără să mai intervii la ea.

Plus că, la căile ferate înguste nu a existat niciodată mecanizare. Totul s-a făcut la mână cu târnăcop, doi la fiecare traversă, sapă, bate piatra sub traverse, ceea ce e un pic cam greu.

Anul acesta, tocmai am depus proiect de finanțare europeană prin GAL ca să ne cumpărăm un miniexcavator, să lucrăm mai rapid, ca să putem ajunge și la alte comunități, prin lucrul manual e dificil.

R: Câți sunteți în echipă în momentul acesta?

Suntem doi angajați și acum avem buget și pentru un al treilea. Dar ca voluntari, într-o sâmbătă cu turiști, suntem vreo șase sau chiar șapte.

R: E interes pentru voluntariat și de unde vin majoritatea voluntarilor?

Este și să știi că de prin 2015 încoace am avut foarte mulți voluntari în Anglia. Noi avem o organizație, deocamdată e informală, SARUK, adică Sibiu Agnita Railway (UK), prietenii noștri din Marea Britanie, și ei organizează de cel puțin de două ori pe an o săptămână de lucru la Mocăniță. Vin și ne ajută zilnic la Mocăniță cu lucrări la linie.

R: Și tinerii, vin de la un an la altul sau li se pare greu?

Să știi că vin. Avem mai multe tipuri de voluntari. Sunt voluntarii care vin o dată, maxim de două ori, se sperie că e greu și nu mai vin. Caută lucruri mai ușoare sau lucruri mai localizate, o plantare care se întâmplă o dată pe an sau un festival care se desfășoară două – trei zile. La noi e un voluntariat de lungă durată. Adică vii în fiecare weekend dacă poți să ajuți sau în orice zi chiar.

Sunt tineri care sunt pasionați de feroviar, le place să lucreze la calea ferată sau la locomotive. Dar sunt și tineri care vin doar pentru că le place locul și vor să ajute zona, nu neapărat că le plac trenurile.

R: Din punct de vedere financiar, cât vă ajută pe voi în momentul actual instituțiile, care e sprijinul primit din partea lor sau dacă nu e, cu ce v-ar putea ajuta în viitor?

De prin 2015 am organizat Zilele Mocăniței o dată pe an, în septembrie, și pentru asta ne ajuta financiar Consiliul Județean în fiecare an ca să închiriem trenul. Venea o locomotivă cu aburi, două trei vagoane, se descărcau, circulau două zile, după care plecau acasă. Toată logistica asta, chiria trenului, transportul era suportată prin cofinanțarea de la Consiliul Județean, care era destul de importantă.

În ultimii doi ani, am primit o locomotivă din Anglia, de la unul dintre prietenii de acolo și n-am mai avut nevoie să plătim chirie pentru că ni se oferea gratuit. N-a mai fost nevoie nici de chirie, nici de transport, așa că n-am mai apelat la ajutorul Consiliului Județean.

Suntem siguri că dacă am apela din nou și am aplica pe Agenda Culturală ne-ar ajuta din nou. S-ar putea să fie nevoie începând de anul acesta pentru că locomotiva cu aburi a plecat înapoi în Anglia.  Este o țară din afara Uniunii Europene, iar legea UE nu te lasă să ții un bun mai mult de doi ani decât dacă-l cumperi.

R: Sunt 8.000 de turiști anual. De unde vin?

Sper să nu mai fie sibieni care nu știu de voi. Sunt sibieni care vin la noi, mulți vin o dată, văd despre ce e vorba. Dacă a doua oară nu le oferi ceva nou, un traseu nou către alt sat sau o locomotivă cu aburi sau altceva, nu mai vin. De aceea, ca să mai atragem sibienii, noi încercăm să facem și evenimente mai speciale, cum ar fi trenul perseidelor sau încercăm o vizualizare de film în tren, seara, în mers.

Poate anul acesta reușim să facem un festival de folk la mocăniță și vor veni sibienii ca să vadă ceva diferit.

Avem, de asemenea, turiști străini. Înainte de pandemie erau mai mulți. Acum încă nu și a revenit numărul la nivelul de dinainte de pandemie. Am avut mulți francezi anul trecut. Am avut israelieni, sud africani. De exemplu, săptămâna viitoare, după Paști, vine la noi să ne ajute un kenian care lucrează la căi ferate. El e specialist pe material rulant acolo. E mecanic, nu mecanic locomotiv,  mecanic lăcătuș.

Revenind la turiști, duminica aceasta am avut un grup mare din Ploiești. Sunt mulți români din țară care vin, mai mulți decât sibieni. Mai ales că vin multe agenții de turism. Anul trecut, de exemplu, am avut multe grupuri de la o agenție de turism din Israel.

R: Care sunt primele impresii din partea lor?

Le place, mai ales pentru că la ei nu au nici priveliștea astea, nici mocănițele, nu au acest mod de transport. 80% din turiștii  mocăniței sunt români, iar din acești 80%, 60- 70 % sunt din afara Sibiului.

R: Cât cheltuie, în medie, un turist care vine la mocăniță?

Cumpără biletul, poate mai ia un suvenir sau o băutură de la noi. Deci undeva aproximativ 100 de lei.

R: Și care e numărul de oameni care pot participa la o plimbare în cadrul unei curse?

Cu locomotiva diesel pe care o avem tragem trei vagoane, ceea înseamnă o capacitate de 100 de locuri. Când avem trenuri cu abur, acolo locomotiva e mai puternică. Și cu aceea putem trage până la cinci vagoane, chiar și șase câteodată. Acolo avem aproximativ 150 de locuri.

Iar la trenurile acestea speciale cu aburi, de obicei, sunt epuizate toate locurile. Dacă nu-ți faci rezervare online, nu găsești loc. Și la diesel se întâmplă la fel de cele mai multe ori.

R: Care e momentul din an în care vin cei mai mulți turiști?

În august. Augustul e plin pentru că atunci vin și sașii înapoi în țară. Revin la casele lor din zonă și toți vor să se plimbe mocănița pentru că e trenul lor de când erau copii. Vin pentru nostalgie și avem curse chiar numai cu sași. Vin cu fanfara, se distrează fain și e atmosferă deosebită.

R: Îmi spuneai de finanțarea aceasta pe care ați depus-o pentru miniexcavator. Știu că participați și la Maratonul Internațional Sibiu. Cât de mult vă ajută fondurile strânse aici?

În ultimii trei ani am participat pentru gara Cornățel, acesta este sediul nostru principal. Anul trecut am alergat pentru fațada gării, care se va face în primăvară, și anul acesta alergăm pentru peron, pentru a înlocui pavajul.

Anul acesta e primul an în care nu am scris eu proiectul la maraton. Încercăm, în perioada aceasta, să ne mărim capacitatea organizațională și lucrăm pe departamente.

Avem departamentul infrastructură care are un angajat, avem departamentul de material rulant, locomotive, vagoane, care și el are deja primul angajat. Și acum tocmai am făcut buget de salariu și pentru primul angajat al departamentului comercial.

R: Spune-mi câteva motive pentru care un om care nu a fost până acum cu mocănița să încerce măcar o dată?

Este o atracție inedită, n-o găsești chiar peste tot. Natura, peisajul, avem un peisaj sălbatic, încă neatins de dezvoltări și clădiri. Circulăm printr-o zonă de protecție pentru păsări, Natura 2000, e al doilea sit ca mărime din țară, după Deltă. Și nostalgie. Am avut pe cineva în tren weekend-ul trecut și a fost foarte emoționată, plăcut surprinsă. Când am intrat în vagon și am strigat Biletele la control, s-a simțit de parcă a auzit ceva de acum 50 de ani. Avem și biletele tradiționale, de carton, micuțe, cum se dădeau mai demult.

Le povestim pe tren oamenilor atâta partea tehnică, istoria mocăniței, dar și glumele și bancurile adunate de-a lungul anilor din cauza vitezei de melc. Și sunt destule.

R: Spune-mi și mie unul.

Nu dau din casă așa ușor, dar îți spun totuși ceva mai recent. Am avut o fetiță foarte cuminte, de vreo opt ani. Stătea cuminte pe un scaun, în colțul vagonului, și tot drumul se uita numai pe geam, melancolică.

După vreo jumate de oră de mers, când ne apropiam de Hosman, se uită la mine, se ridică în picioare și întreabă: „Am plecat?”

R: Ce e cel mai dificil la ceea ce faci? Care e partea cea mai grea și care e partea cea mai frumoasă și satisfăcătoare?

Păi, n-aș spune dificil neapărat, ci greu, dar greu psihic mai mult, este lucrul cu autoritățile locale. Nu vorbesc despre Sibiu, ci de autoritățile locale de pe Vale (N.R. Valea Hârtibaciului). Sunt lucruri care iau mult timp, timp care ar putea fi investit, efectiv, în a face ceva util pentru mocăniță și pentru Valea Hârtibaciului. Nu pentru a scrie hârtii și a demonstra că avem actele de care ei să plâng că nu le avem și tot felul de alte lucruri.

Sunt destui care ne pun bețe în roate. Noi ne bucurăm cel mai mult pentru cei care ne lasă în pace, noi asta vrem, doar să fim lăsați în pace să ne facem treaba. Însă nu înțeleg toți acest lucru. Mocănița, probabil, pe unii i-a deranjat întotdeauna. Uite, de exemplu, chiar ne zic oameni, vecini de pe sate, că mai demult primarul le zicea să ducă gunoiul în gară. Întrebau „Dommule, unde-l putem duce” și li se răspundea „Duceți în gară că nu se mai va mai ocupa nimeni”. Bănuiesc sau sper că nu le mai zice nimeni așa. Toți primarii știu că e linia noastră, dar oamenii au rămas cu ideea asta încă. Mai ales cei mai în vârstă, încă merg pe ideea că gunoaiele trebuie duse în gară. Și avem câteva gări în care sunt depozite întregi de gunoi, inclusiv din Cornățel am luat mai demult multe remorci de gunoi. N-a fost ușor. Toată lumea îmi zice Și unde să aruncăm, domnule? La asta nu pot să le răspund eu.

R: Dar observi totuși o evoluție față de acum câțiva ani? Sunt oamenii mai civilizați?

Evoluția este doar dacă noi întreținem linia și gările. Dacă văd că ceva e întreținut, nu mai prea fură. Nu mai pun gunoiul chiar pe linie, îl pun lângă ea. Tot se vede, dar măcar nu mai e pe linie. Mai sunt și acum furturi, și anul trecut am avut un furt de pe un pod lângă Cornățel.

În 19 ani, nu am avut nicio rezolvare nici la furturi, nici la distrugeri. Câteodată ne mai întreabă câte un primar cu ce ne poate ajuta. Nu vrem nimic, decât să ne lăsați în pace, să ne facem treaba și să facă și ei treaba care le e impusă prin lege. De exemplu, să le faceți la oamenii din sat o platformă unde să-și ducă gunoaiele, că sigur dacă ar avea unde să le ducă, nu le-ar mai duce în gară, să puneți plăcuțe cu monument istoric pe clădirile gărilor care sunt monument.

Asta e tot ce vrem de la primării, să-și facă treaba conform legii care le e impusă lor, de restul ne ocupăm noi, nu-i problemă. Numai că noi pierdem foarte mult timp ocupându-ne de chestiile acestea, raportări că ceva nu s-a făcut bine, răspunsuri la hârtii prin care ni se cere să oprim lucrările pentru că nu avem autorizații. Eu trimit răspunsurile, peste o lună iar primesc aceeași hârtie care îmi spune să opresc lucrările. Este timp pierdut.

R: Și cea mai faină parte?

Pentru mine personal, mie îmi place mult linia, lucrul la linie, infrastructura de transport. Cel mai fain e atunci când dau de o provocare la linie și trebuie să-i găsesc o rezolvare.

R: Ieși la pensie de la Mocăniță?

Bănuiesc, nu mă văd altundeva. Am fost programator până în 2021. Am avut vreo 17 ani de programare. Și n-aș mai putea face programare, n-aș mai putea sta la calculator. Acum, când știu că trebuie să stau la calculator ca să fac raportări, îmi vine să mă duc, să ies afară, să lucrez ceva cu mâna liberă, cu mâna în pământ.

R: Planuri de viitor pentru mocăniță, că tot vorbeam de pensie?

Avem multe. Unul dintre planuri este mărirea capacității organizaționale. Am făcut departamentele de care-ți povesteam.

Anul viitor, vrem să ne extindem la încă o comunitate și ți-am spus că lucrăm către Cașolț. Cornățelul e primul loc de pe vale unde te întâlnești cu calea ferată pe drum. Până la Cornățel, linia merge cumva pe la Mohu, pe la Cașolț, pe vale, nu pe unde merge drumul.

Din Cornățel ai linie către Agnita, ai linie înapoi către Sibiu și mai o linie către Vurpăr. Din păcate, linia de Vurpăr e furată vreo jumătate. Ea a fost închisă prima 93, s-au furat și poduri acolo. Noi am început spre Agnita, până la Hosman și acum linia aceea, sincer, ar trebui s-o  băgăm în reparație capitală, adică s-o închidem și să schimbăm toate traversele, piatra de dedesubt, pentru că e colmatată de pământ de atâția ani de zile. Trebuie scoasă toată piatra și pusă piatră nouă, curată, care să și dreneze bine. Acum, cum nu se drenează și rămâne apa în ea, avem tasări ale liniei și de la circulația trenurilor grele s-a lăsat în anumite locuri și cu câte 15 cm mai jos decât normalul.

Noi, până acum, lucram peste iarnă. La 1 noiembrie închidem circulația, până la 1 aprilie, și lucrăm prin scoaterea șinelor. Te mai izbește câte un ger, câte o ploaie și nu poți să lucrezi cu pământul înghețat. Și atunci, reparația aceasta capitală până la Hosman ar însemna închiderea liniei cam un an de zile cel puțin, ca să poți lucra pe timpul verii.

Dar dacă închizi linia, nu mai ai pe unde circula. Nu mai ai venitul din turism, nu mai poți susține salariile, nu mai poți susține achizițiile de material. Așa că trebuie să deschidem alt tronson pe care să mutăm circulația până când îl reparăm pe celălalt.

Trebuie reparat ca mai apoi să putem merge către alte comunități înspre Agnita, spre Marpod, spre Nocrich, spre Alțâna.

Iar pe partea de material rulant, tocmai am mai adus două vagoane de călători care trebuie restaurate și chiar am fost în discuții cu cineva pe tema asta. Sunt dintre vechile vagoane care au circulat la noi pe linie. Au fost salvate de la tăiere în 2008 și au stat multă vreme în aer liber. Trebuie investit destul de mult în ele.

Deocamdată, n-avem planuri acolo neapărat și nici resurse financiare pentru aceste încă două vagoane. Și oricum, locomotiva pe care o avem acum trage maxim trei vagoane pe care deja le avem.

Pe partea de material rulant, cea mai mare nevoie ar fi de locomotivă cu abur. Noi am cumpărat una la licitație publică acum vreo patru ani și ne-am apucat noi de reparația ei aici local. Ne-am dat seama, însă, că trebuie niște chestii pe care nu le poți face decât într-o uzină, nu le poți face chiar așa în câmp sau cum lucram noi.

În Sibiu, de exemplu, nu mai găsim strunguri așa de mari. Nici măcar la depoul de CFR nu mai au. Noi am obținut o ofertă de la unul din prietenii noștri englezi,  în Anglia, să ne repare gratuit locomotiva acolo. Doar că, conform legislației din România, o locomotivă cu aburi este bun susceptibil a fi clasat. Ca să poți să o scoți din țară, vama îți cere aviz de export, de la Direcția de Cultură, de la Ministerul Culturii, chiar dacă e un export temporar în vederea reparației.

Cei de la cultură, pentru asta, cer o expertiză făcută de un expert autorizat. Am făcut-o la un expert din Sibiu, dar nu era autorizat pe domeniul tehnic, era pe domeniul etnografic, dacă nu mă înșel, și n-a fost acceptată de Ministerul Culturii.

Ei ne-au dat o listă cu cinci experți pe care i-ar recomanda. Din cei cinci, unul e mort, unul e la pat, nu mai poate să facă nimic. Unul e la pensie și nu mai se ocupă cu asta sau nu vrea să se mai ocupe. Și ceilalți doi nu se bagă din cauza unui scandal cu export de locomotive care a avut loc în urmă cu 10 ani. Suntem blocați și soluția acuma e să încercăm să autorizăm un alt expert.

Noi avem deocamdată în chirie, sperăm să-l și cumpărăm, Depoul Mocăniței din Sibiu. Momentan, este locul nostru de lucrat pe iarnă. Vara nu prea avem timp de el pentru că suntem blocați pe linie cu lucrări. Dar iarna, când oricum nu putem lucra pe linie, lucrăm la depou.

Frumos ar fi să monetizăm acel depou și pe vară. Suntem în tratative destul de avansate cu o asociație din Sibiu ca să punem la dispoziție depoul, așa industrial cum el la interior, pentru activități culturale, precum expoziții sau prezentări de modă.

În urmă cu trei ani, cei de la Ambulanța pentru Monumente au reparat acoperișul. Avem și camere video în jurul lui. Când am intrat prima oară în el, acum patru ani, erau munți de gunoaie. Am scos de acolo containere întregi de gunoi. Iar zona dimprejurul depoului, chiar și astăzi încă e zonă de aruncat gunoaiele. Pe drumul de acces până la depou, în fiecare săptămână se aruncă gunoaie.

Problema este, din câte mi-a zis cineva pe care l-am prins cu gunoi, că ei aveau niște tomberoane de gunoi undeva în capătul străzii, dar de vreo doi ani nu mai sunt. Oamenii nu mai au unde arunca gunoiul și cel mai la îndemână este în drum.

Ar fi frumos, din partea primăriei, dacă ar pune acolo niște containere, că sigur oamenii ar arunca la container dacă ar putea, dar nu au unde. Și atunci aruncă la noi, în depou.

Ca și plan pe termen lung ar fi să transformăm depoul într-un muzeu de mocăniță, unde oamenii, turiștii și localnicii cu familii chiar pot ajunge ușor. Și combinat cu o mică operare turistică, un tren pe 1 km, de la depou până la gară și înapoi, ar fi foarte fain pentru copii.  Mai avem de lucru.