Lavinia Stan, cercetătoarea care aduce la Sibiu al doilea grant din cea mai acerbă competiție la nivelul UE: „O idee bună ridică o întrebare relevantă pentru Europa, nu doar pentru România. Ne-am ocupat de trecut nu pentru că ne pasă de victime, ci pentru că am vrut voturi”

Lavinia Stan este profesor la St. Francis Xavier University din Canada. Recent, a făcut înconjurul presei naționale după ce, împreună cu Anca Pârvulescu de la Universitatea Washington din St. Louis, a obținut unul dintre cele mai prestigioase granturi de cercetare din lume – ERC Advanced Grant, oferit de European Research Council (Consiliul European pentru Cercetare – principalul organism de finanțare din UE pentru cercetare)*. Proiectul pe care îl va coordona se numește „MULTIPAST: Transitional Justice for Multiple Pasts”, iar instituția gazdă este Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu. Este al doilea grant ERC adus la Sibiu, primul fiind câștigat de Andrei Terian în 2021.

După ce a trăit Revoluția din 1989 la Sibiu, cercetătoarea Lavinia Stan revine acum în țară, chiar și în calitate de coordonatoare – pentru că o revenire totală nu are în vizor -, printr-un proiect de anvergură europeană care compară opt țări – de la România la Kazahstan, Coreea de Sud sau Tunisia – și felul în care acestea gestionează moștenirile mai multor trecuturi traumatice deodată. Într-un interviu acordat ziarului Turnul Sfatului, am discutat cu Lavinia Stan despre drumul ei profesional, despre tema proiectului, dar și, fără menajamente, despre piedicile din sistemul universitar și din cercetarea din România.

„Colaborarea cu ULBS este un arc în timp care m-a readus într-un oraș pe care l-am considerat mereu o bijuterie”

Sunteți profesor la Universitatea „St. Francis Xavier” din Canada, precum și președinta ERA (European Research Area) pentru proiectul FERBOPO la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu. Povestiți-ne, pe scurt, despre parcursul dvs. profesional, în special cum ați ajuns la colaborarea cu ULBS?

Am plecat din România în Canada în iulie 1991, mi-am terminat doctoratul în științe politice la Universitatea din Toronto, am continuat cu un post-doc Killam la Universitatea Dalhousie și sunt la St. Francis Xavier University (StFX) din 1999. StFX este o universitate istorică din Canada, fostă iezuită.

În cadrul proiectului FERBOPO sunt ERA Chair, adică ocup catedra ERA deschisă la ULBS. Proiectul, cu finanțare europeană, include un grup de lucru pe probleme de stat-religie-politici legate de corp.

Incidental, am petrecut Revoluția din 1989 la Sibiu. Îmi amintesc oamenii în stradă, cordonul de milițieni în fața poștei centrale, marea demonstrație de lângă magazinul Dumbrava, trăgătorul din turnul bisericii gotice, gloanțele din zidurile clădirilor armatei și ale Securității, puii vineții trimiși de conducerea revoluționară pentru potolirea foametei.

Pentru mine, colaborarea cu ULBS este un arc în timp care m-a readus într-un oraș pe care l-am considerat mereu o bijuterie. Am ajuns în științele politice tocmai pentru că doream să înțeleg ce s-a întâmplat cu noi toți sub conducerea unui lider care, odată prins, părea fragil, dezorientat, impotent.

Cum ați caracteriza universitatea din Sibiu și evoluția ei, având în vedere experiența dvs. anterioară – președintă a Societății de Studii Românești și membră în Consiliul Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare (CNATDCU) -, dar și faptul că ați locuit la Sibiu înainte și în timpul Revoluției din 1989, apoi ați urmat o carieră academică în Canada?

Legăturile mele cu ULBS din ultimii doi ani arată o universitate dinamică cu o ofertă generoasă de programe, dar care se confruntă cu problemele sistemului educațional românesc. Comparativ cu Canada, autonomia universitară este mult știrbită în România, profesorii sunt angrenați în activități nedidactice care pot fi trecute în sarcina unor alte departamente, norma didactică este prea mare, transferurile de la guvern – mult prea mici. Și noi avem evaluări ale programelor impuse de ministerele provinciale la fiecare 10 ani, dar nu și un filtru de genul CNATDCU. Mi s-a explicat că o aplicare mai largă și mai strictă a autonomiei universitare în România ar avea efectul nedorit de a vedea fiecare universitate acordând titluri după criterii netransparente unor personaje importante (politicieni, polițiști). Însă autonomia universitară implică mult mai mult. De exemplu, profesorii universitari din Canada sunt organizați mai bine, chiar iau atitudine colectivă. Văd prea puțină solidaritate între cei din România.

Society for Romanian Studies (SRS), care cuprinde mulți dintre profesorii și cercetătorii din străinătate interesați de România (din sociologie, științe politice, istorie, literatură, geografie, etc.), a organizat congresul din 2012 la ULBS pe vremea când eram vicepreședinta SRS. Și la congresele internaționale din 2015 și 2018 am avut o bună reprezentare a profesorilor de la ULBS.

Este oarecum ciudat că, la 35 de ani după căderea comunismului, singura societate academică pe Studii Românești cu activitate constantă rămâne SRS, înființat în Statele Unite de studenți și profesori americani. Acum acestora li se adaugă, cu foarte mult entuziasm, academicieni din România.

Cum a început interesul dumneavoastră pentru domeniul justiției tranziționale? Și dacă a contribuit la acest lucru și activitatea din Canada?

Anii 90 au fost marcați de tranzitologie, care în general se apleca asupra tranziției politice și economice. Am scris și eu despre democratizarea României, privatizare, partide etc. Lustrația, restituirea de proprietate, accesul la dosarele Securității (și ale Stasi, KDS, StB, SB, AVO, Sigurimi etc.) m-au preocupat mereu.

În anul 2000 m-am (re)întâlnit întâmplător cu Nadia Nedelski cu care am început să lucrez pe lustrație. După ce am cunoscut-o pe Ruti Teitel, care a scris cartea despre Transitional Justice, am încadrat toată analiza sub umbrela dreptății de tranziție. Ruti s-a pensionat, însă noi am continuat proiectul prin Enciclopedia publicată în 2013 și 2023 la Cambridge University Press. Bineînțeles că și comisia din Canada este acoperită de Enciclopedie. Comisia a fost printre primele constituite în lumea democrată pentru analizarea moștenirii școlilor internat pentru copii aborigeni. Canada a finanțat toată cercetarea mea pe dreptatea de tranziție de până acum.

Vă gândiți să reveniți cândva în România, pentru a preda la o universitate? În ce condiții?

Am mare stimă pentru toți profesorii universitari din România. Însă pentru mine România este ca o corabie plecată de mult. Am trăit mult mai mult în afara țării decât în ea și multe obiceiuri și condiții de aici îmi sunt străine.

„Ne-am ocupat de trecut nu pentru că ne pasă de victime, ci pentru că am vrut voturi pentru a continua să formăm guvernul”

Prin proiectul de cercetare „MULTIPAST – Transitional Justice for Multiple Pasts” ați adus Sibiului al doilea grant ERC (după TRANSHIROL, obținut de Andrei Terian în 2021). Explicați, vă rog, pe scurt, pentru cititorii noștri, ideea centrală a proiectului.

Ideea este simplă și intuitivă: unele țări care ies din dictatură sau din conflict trebuie să confrunte moștenirile mai multor trecuturi recente, nu numai a unuia singur. Am lucrat 30 de ani pe dreptatea de tranziție legată de comunism. Alte grupuri au studiat dreptatea de tranziție legată de Revoluția din 1989 sau de Holocaust. Nu vorbim unii cu alții, ne ignorăm reciproc. Însă guvernele postcomuniste din România, de exemplu, au fost chemate să redreseze aceste trecuturi în același timp.

Ce înseamnă conceptul de „multiple trecuturi”? De ce e important să fie studiat acum?

Când Ceaușescu s-a urcat în elicopter în 1989, România trebuia să confrunte moștenirea fascismului (1940-1944), comunismului (1945-1989) și a Revoluției din 1989 – trei perioade de timp cu încălcări ale drepturilor omului. Fiecare trecut avea victimele, victimizatorii, crimele și circumstanțele sale. În cazul României, diversele guverne postcomuniste au „văzut” diverse trecuturi și implicit, diverse victime și diverși victimizatori.

FSN-ul lui Iliescu i-a răsplătit pe revoluționari și apoi pe deținuții politici din timpul comunismului, dar a „uitat” (voit) de victimele regimului fascist. După 2010 tot felul de alte trecuturi și categorii de victime au fost adăugate beneficiarilor de pensii, transport gratuit, etc. De ce? Care sunt calculațiile diverselor guverne? Asta este întrebarea mea. Și din ce am găsit până acum afirm că în unele țări cu trecuturi multiple ca România, programul de „dreptate de tranziție” (un termen pe care și noi îl criticăm ca fiind opac) a fost făcut selectiv pe criterii de câștig electoral imediat. Adică ne-am ocupat de trecut nu pentru că ne pasă de victime, ci pentru că am vrut voturi pentru a continua să formăm guvernul. Logica asta nu este singura posibilă.

Ați ales opt țări foarte diferite, din regiuni și contexte istorice diferite: România, Croația, Armenia, Kazahstan, Coreea de Sud, Vietnam, Tunisia și Kenya. Cum le-ați ales, conform căror criterii?

Continuând exemplul de mai sus, în Tunisia am fost uimită să vad statuia lui Habib Bourghiba în centrul capitalei, când toate statuile lui Ben Ali au fost îndepărtate. Dacă citești istorii ale Tunisiei (nu cele scrise în acea țară, fără îndoială), înțelegi că și Bourghiba a condus un regim sub care au murit oameni. Ca atare, Tunisia democrată are două trecuturi – regimul Ben Ali și regimul Bourghiba – sub care statul și-a omorât propriii cetățeni. Doar că Bourghiba este liderul mișcării de independență din Tunisia, cel care a eliberat-o de francezi. Deci aici calculația este alta decât cea din cazul României.

Toate țările incluse în analiză au trecuturi multiple (două, trei, chiar patru) marcate de încălcări ale drepturilor omului. Ele au fost selectate pentru că guvernele lor au selectat trecuturile în virtutea altor calculații – deci setul de țări îmi dă posibilitatea să arăt nu numai că selecția există, ci și de ce există și cum se manifestă.

„De ce guvernele selectează dintre aceste trecuturi doar unele? Și care sunt consecințele acestei selecții?”

Pe lângă problema stringentă pe care proiectul vrea să o abordeze – ce se întâmplă atunci când o societate post-dictatorială sau post-conflict trebuie să facă față nu unuia, ci mai multor trecuturi care cer recunoaștere și reparații simultane -, care sunt alte întrebări la care sperați să răspundeți prin această cercetare?

Vreau să arăt că problema trecuturilor recente multiple nu este singulară, ci este prezentă în toate colțurile lumii (aș fi adăugat și America Latina, dar cinci ani nu sunt suficienți pentru un asemenea mega-proiect). De ce guvernele selectează dintre aceste trecuturi doar unele? Și care sunt consecințele acestei selecții? Din câte văd, alocarea de resurse pentru un grup de victime uneori duce la extinderea beneficiilor la alte grupuri, dar sunt situații în care victimele trecuturilor multiple sunt puse în competiție unele cu altele pentru favoruri de la guvern. Și nu pentru că au suferit mai mult, ci pentru că votul lor contează mai mult sau pentru că istoria națională prioritizează națiunea colectivă și nu victima individuală. În final, știm cu toții că istoria este o poveste politică pe care o fabricăm pentru a ne uni într-o „comunitate imaginară”, cum spunea Benedict Anderson, în slujba proiectelor comune.

În cazul României despre ce „trecuturi multiple” vorbim? Respectiv, ce rol va avea România în această cercetare comparativă și ce poate învăța din experiențele altor state incluse în proiect?

Poate că dintre toate țările incluse în proiect, știu România cel mai bine. Am trăit parte din trecutul ei recent, chiar aici. De la România mi-a venit idea, cadrul teoretic a fost clădit pe ea, mai mult decât pe oricare altă țară. Literalmente, pentru mine trecutul este o altă țară, pentru a parafraza un celebru istoric.

Vă așteptați ca rezultatele proiectului să ducă sau să influențeze anumite politici publice? Dacă ne puteți da exemple.

Politicile publice legate de trecut pot, și ar trebui, să fie influențate semnificativ ca urmare a acestui proiect. Dacă dreptatea de tranziție depinde de vot, nu de crimele trecutului și de gravitatea lor, atunci istoria nu trebuie să se mai rescrie într-o cheie utilitară de termen scurt. Riscăm să ignorăm victimele dacă ele aparțin unui trecut îndepărtat, dacă au emigrat (ca evreii), dacă sunt ignorate politic (ca romii).

Guvernele care au resuscitat despăgubirile doar din considerente electorale au oferit programe în beneficiul unor victime care nici nu mai sunt în viață. Legile românești declară persoane de importanță locală drept martiri, când persoane de importanță națională nu sunt declarate astfel. Toate aceste incongruențe sunt parte din politicile publice, ducând la discriminare, selectare, parțialitate și confuzie. Acestea trebuie scoase la iveală și analizate.

În ce vor consta, de fapt, rezultatele proiectului?

Articole și cărți în limba engleză. Dacă avem noroc de colaboratori locali entuziaști, poate vom reuși prin intermediul lor să publicăm și traduceri în limbile țărilor incluse în acest proiect. Vom disemina informații și printr-un website dedicat proiectului. Dorim să punem la punct și o expoziție de fotografii sau materiale obținute în timpul cercetărilor desfășurate în cele opt țări. Și vom lansa probabil și o serie de prezentări și discuții, nu numai pentru a comunica rezultatele noastre, ci și pentru ca grupul nostru să fie în dialog permanent cu alte nume consacrate în studiul dreptății de tranziție și, de ce nu, cu cei responsabili de creionarea politicilor publice aferente.

„Nu merge reconcilierea nicăieri în lume (…) Îți trebuie onestitate și curaj pentru reconciliere – Europa în general stă prost la acest capitol”

Ce loc ocupă discuțiile despre procesele de reconciliere în cadrul proiectului? Credeți că în societățile care se confruntă cu moșteniri istorice dificile, chiar și în România, există loc de reconciliere?

Reconcilierea este într-adevăr o metoda de „dreptate de tranziție”, cea mai greu de atins. Comisiile din Africa de Sud și din Canada au „reconciliere” în titlu, dar nici una nu a adus nimic în plus sau bun din acest punct de vedere. România nu are asemenea inițiative și nici legislație pe această temă. Asta nu înseamnă că alte țări nu au. Noi ne vom uita la legislație în primul rând. Știm cu toții că legile sunt aplicate superficial, deloc, strâmb sau parțial în anumite contexte. Însă acest aspect nu cred ca va fi surprins de proiectul nostru.

Cu riscul de a fi controversată, aș spune că Iliescu și ai lui revoluționari ne-au reconciliat volens nolens din prima zi când au luat puterea. Iliescu textual căuta a treia cale, pe care să pășim frumos toți în acest paradis postcomunist care îmbina calitățile pozitive ale democrației și egalitarismului comunist și bloca eficient toate tarele acestor doua sisteme. Pentru foștii comuniști reconcilierea însemna tăcerea fostelor victime – comunismul era o perioadă a reconcilierii tocmai pentru că reduseseră la tăcere toate vocile critice sau contrare.

Problema reconcilierii la nivel colectiv este aceeași cu cea la nivel individual. O victimă nu se poate reconcilia cu sine sau de una singură, trebuie să se reconcilieze cu victimizatorul. Victimizatorii vor tăcere pentru a-și acoperi faptele; numai forțați vor recunoaște că au greșit, își vor asuma responsabilitatea, vor oferi remedii. Însă de obicei victimizatorii fie neagă fosta activitate, fie stau un pas în urmă, până când li se uită trecutul și se pot reconstitui public cu o altă imagine.

De aceea, nu merge reconcilierea nicăieri în lume – suntem mereu la mâna victimizatorilor. De aceea, se și repetă încălcările drepturilor omului. Pentru că numai un mic număr dintre victimizatori chiar își schimbă modul de a vedea lucrurile sau răspund pentru faptele lor. Psihologia oferă unele răspunsuri foarte interesante la aceste chestiuni, însă acțiunea politică nu le prea ia în considerare.

Cine sau ce instituție (instituții) joacă rolul principal în acest sens?

În Canada, comisia a organizat „healing sessions” la care erau invitați și victimizatorii, și martorii (restul societății, care nici nu au suferit, nici nu au dat cu bâta). În Africa de Sud reconcilierea s-a făcut în fața comisiei la televizor, ca să vadă o țară întreagă. În Rwanda s-a făcut pe tăpșanele de lângă sate, unde se adunau toți în fața așa-numitelor tribunale gacaca ca să îl tragă la răspundere pe victimizator și să îl accepte în comunitate după. Îți trebuie onestitate și curaj pentru reconciliere – Europa în general stă prost la acest capitol, exemplele lipsesc complet.

Cine face parte din echipa de cercetare și dacă proiectul propune oportunități și pentru tineri cercetători, doctoranzi?

Pe lângă mine, echipa va include doi cercetători experimentați, trei post-doctoranzi și șapte studenți doctoranzi, o persoană responsabilă cu comunicarea care va face și filme, un curator de expoziție. Avem un consiliu de experți internaționali în dreptate de tranziție care ne va sfătui – în general, profesori care au colaborat la Enciclopedia pe care am editat-o. Doctoranzii vor fi recrutați în țările pe care le studiem (fără România). Prof. univ. dr. Mihaela Herciu este parte din echipă.

„Nu a fost cea mai complicată competiție la care am participat”

ERC Advanced Grant este considerat unul dintre cele mai prestigioase granturi de cercetare din lume. Cum ați aflat vestea obținerii finanțării?

Mă bucur că am obținut finanțarea. Mai ales că aceasta a fost prima dată când am aplicat pentru un asemenea grant. Am avut un interviu cu comisia de selecție în martie – deci cumva știam că am trecut de primul filtru, la care au picat cei mai mulți.

În competiție au fost depuse peste 3.300 de proiecte, iar rata de succes a fost sub 10%. Spuneți-ne, vă rog, cum e procesul de pregătire și evaluare a unei astfel de aplicații: cum se identifică tema, cum e procesul de pregătire a dosarului, câtă birocrație există în acest proiect și, efectiv, cât durează tot procesul?

În cazul meu, tema nu este nouă. M-am gândit la ea de câțiva ani, am căutat materiale, am făcut parte din analiza în cazul României, m-am consultat extensiv cu colegii mei din domeniu și cu contributorii la Enciclopedie. Noi suntem un cerc destul de mic în domeniu, care ne cunoaștem cel puțin după scrieri, dacă nu și față la față. În rest, aplicația necesită ceva atenție pentru a respecta toate cerințele formale și pentru a dezvolta o propunere care poate fi înțeleasă de un grup cât mai larg – șansele ca membrii comisiei de selecție să lucreze pe dreptate de tranziție erau mici.

Menționez aici susținerea pe care am primit-o din partea Ralucăi Grosescu, care a câștigat finanțare ERC acum câțiva ani cu un proiect tot pe o temă de dreptate de tranziție, a Ionelei Vlase de la ULBS, care m-a îndemnat să aplic și m-a ajutat tehnic cu fișierele, și a Mihaelei Herciu, care m-a ajutat enorm la faza de contractare.

Data limită de depunere a aplicațiilor a fost 28 august 2025. În ianuarie am fost invitată la interviu. Cumnatul meu, Roland Erne, profesor în Irlanda, care la rândul lui a terminat un ERC de curând, m-a pregătit pentru acel interviu – ore întregi de strategie, întrebări posibile, răspunsuri prompte, selectare de idei, prezentare, tonalitate, ritm etc. Am avut un interviu cu el de două ore, după care discuții despre fiecare detaliu. Interviul online cu comisia a durat 25 de minute: 4 minute pentru o prezentare orală a proiectului (fără material ajutător) și 21 de minute de întrebări și răspunsuri. Rezultatul a fost comunicat pe 5 iunie, însă am avut embargo informațional de la finanțator până pe 23 iunie.

A fost vreun moment în care erați pe punctul de a renunța? Dacă da, ce putea să determine acest lucru?

Nu. Asta nu este prima mea aplicație de grant, nici prima pe teme de dreptate de tranziție și nici nu a fost cea mai complicată dintre toate competițiile la care am participat. Fără modestie, sunt puțini care au lucrat pe teme de dreptate de tranziție mai mult decât mine. La 18 cărți publicate, multiple granturi obținute și activitate managerială și de conducere aproape neîntreruptă de 20 de ani, sunt convinsă că atât palmaresul meu cât și tema erau convingătoare.

Odată invitat la interviu, șansa de a te califica pentru finanțare este cam una din trei. Toate proiectele sunt bune, însă depinde dacă se dă câștig unui proiect pe trecuturi multiple sau unui alt proiect pe schimbare de climă sau pe război în Ucraina etc. Nu te poți supăra dacă este selectat războiul, pentru că este temă importantă și acea aplicație a fost foarte bună. Dar mă bucur că am trecut de linia de finiș.

„Despre piedicile întâmpinate de cercetătorii din România: De vină este un întreg sistem, nu o universitate sau alta”

În cadrul apelului ERC Advanced Grant 2025, două proiecte au fost câștigate de cercetători români: MULTIPAST, coordonat de dvs., și RORIENT, despre orientalismului românesc, din perspectiva relațiilor inter-imperiale și a conexiunilor acestuia cu literatura mondială, coordonat de Anca Pârvulescu de la Universitatea Washington din St. Louis, UBB Cluj fiind instituția gazdă.

În pofida acestui succes, România este cunoscută pentru finanțarea minusculă pe care o acordă cercetării – cel mai puțin la nivelul UE. Cât de dificil este să fii competitiv la nivel european într-un astfel de sistem – subfinanțat și fără predictibilitate?

Sunt mai multe impedimente de care se lovesc profesorii din România. Primul, multe ore de predat într-un calendar care îi ține angrenați mai tot anul calendaristic. Măcar vacanța de vară ar trebui să aibă trei luni în care să studieze și să scrie pentru propriile teme de cercetare. În al doilea rând, universitățile nu au fonduri proprii de cercetare ca seed money pentru proiecte noi. Competițiile naționale pentru finanțare se deschid sau nu, dacă câștigi câteodată ți se dau banii cu mare întârziere, aplicațiile sunt complicate și stufoase etc.

Cum poți face cercetare originală cu o mână de interviuri colectate lângă universitate, fără a consulta marile biblioteci și arhive?

Trei: în științele sociale este un paradoxal accent pe articole în detrimentul cărților. Știu profesori universitari cu vreo zece articole fără mare ecou. Argumentele semnificative și sofisticate se avansează în cărți, nu articole. Tracțiunea intelectuală trebuie dovedită în aplicațiile ERC, ori este greu să o demonstrezi prin articole numai. Faptul că anul acesta și eu, și prof. Pârvulescu suntem din diaspora României spune ceva despre piedicile întâmpinate de cercetătorii din România. De vină este un întreg sistem, nu o universitate sau alta.

Care sunt cele mai mari sau mai des întâlnite obstacole de către cercetătorii din România atunci când încearcă sau își doresc să concureze pentru finanțări internaționale de anvergura ERC?

Sunt destui cercetători în România care au inițiativă și înțeleg modul de structurare a acestor aplicații. Nu toți însă au și un palmares convingător. Alții au articole și cărți recunoscute în domeniile lor la nivel internațional, dar resping birocratizarea finanțării. Ar fi foarte util ca România – fie prin universități, fie prin minister – să aibă un grup de experți care să ofere sprijin aplicanților.

Dvs. aveți experiență academică internațională, dar cunoașteți și realitățile românești. Care e percepția asupra cercetării românești în străinătate?

Cercetarea românească este foarte variată, nu m-aș putea pronunța decât pe științele sociale și umaniste. România nu este un centru de cercetare recunoscut internațional; Polonia și chiar Țările Baltice sunt cu mult în față. Însă sunt mulți cercetători care individual au recunoaștere internațională, chiar dacă nu sunt neapărat recunoscuți în România.

În ce domenii e competitivă cercetarea românească la nivel internațional? În care există cele mai mari decalaje?

Autarhia ceaușistă ne-a izolat teribil. Generația care a construit noile universități din România în anii 90 și care a preluat posturile universitare de la garda comunistă a fost una mixtă ca performanță. Probabil că efortul de a construi instituțiile le-a lăsat puțin avânt pentru cercetare pură sau aplicată.

Titlurile acordate pe criterii politice sau personale, scandalurile multiple, finanțarea insuficientă au rezultat într-o neîncredere generală în sistemul universitar, care probabil nu atrage cele mai înțelepte minți. Mulți tineri se îndreaptă spre industrie direct. S-au făcut ceva avansuri în ultimii 35 de ani, dar rămânem cu un handicap care se vede, printre altele, și în numărul mic de granturi europene obținut în comparație cu alte țări postcomuniste.

Ce credeți că ar trebui schimbat în sistemul românesc de cercetare pentru a obține mai multe astfel de granturi?

Unele universități din America de Nord au recunoscut faptul că unii profesori sunt mai buni la predat, iar alții sunt mai buni la cercetare. Ca atare, au introdus poziții dedicate – unii profesori predau mult și nu fac cercetare, alții predau foarte puțin și trebuie să aibă rezultate excepționale în cercetare. Înțeleg că și universitățile din România au introdus un asemenea sistem. Mi se pare un sistem corect, alocă mai bine resursele. În plus, un grup de consultanță și sprijin inter-universitar ar ajuta foarte mult aplicanții în fazele preparatorii.

„O idee bună ridică o întrebare relevantă pentru Europa, nu doar România”

Cum vedeți interesul tinerilor pentru cercetare în prezent?

În România? Nu îl văd. Salariile sunt comensurabile cu rezultatele, în general minimale. Sunt însă și cercetători foarte activi, care au devenit nume respectate pe diverse teme. Institutele Academiei Române nu par a facilita mai multă și mai riguroasă cercetare decât universitățile.

Care sunt competențele esențiale pe care studenții care își doresc să devină cercetători trebuie să le aibă?

Critical thinking, writing competency, people’s skills (Gândire critică, competență de scriere, abilități interpersonale – trad. din engleză). Aș vrea să punctez aici importanța relațiilor interpersonale, pentru că recent m-am lovit de o personalitate absolut toxică. Unui geniu i se mai trec faux pas-urile cu vederea, însă nu toate personalitățile toxice sunt și geniale (deși probabil ele se simt așa). Fără colaborare nu se poate construi o carieră de succes în cercetare, mai ales în domenii în care cercetarea se face în laboratoarele altora.

Ce sfat aveți pentru doctoranzii și tinerii cercetători care și-ar dori să obțină și ei cândva un grant ERC?

Verificați condițiile de eligibilitate, respectați instrucțiunile, aveți încredere în voi și discutați pe larg cu colegii. O idee originală bună presupune stăpânirea literaturii de specialitate pentru a înțelege ce au scris alții, care este nișa interesantă și cum se poate contribui la cunoaștere în mod semnificativ.

S-a scris mult pe toate temele, însă există o listă relativ scurtă de autori semnificativi a căror operă trebuie să fie cunoscută înainte de a formula o idee de cercetare. O idee bună ridică o întrebare relevantă pentru Europa, nu doar România. Deci, literatura consultată trebuie să fie mult mai largă decât ce s-a scris strict în România pe acea temă. Nu în ultimul rând, trebuie să aplici ca să câștigi. Un prieten îmi explica de ce nu aplică – foarte bune motive, dar problema rămâne neschimbată: trebuie depusă o aplicație viabilă până la termenul limită.

Dacă ați fi acum în fața ministrului Educației, ce i-ați spune?

Luați-vă poziția în serios, consultați nu numai rectorii, dar și profesorii, și studenții și convingeți guvernul de importanța educației. Canada este pe primul loc în lume la educație universitară – peste 50% din populație este absolventă de studii universitare sau le parcurge. România este ultima din UE. Trebuie luată acțiune acum.

Vă mulțumesc pentru interviu.

* Consiliul European pentru Cercetare (ERC) oferă cinci tipuri principale de granturi destinate cercetătorilor de elită, adaptate în funcție de etapa carierei: Starting Grants, Consolidator Grants, Advanced Grants, Synergy Grants și noul ERC Plus Grants. ERC Advanced Grants (AdG) este considerat cel mai prestigios grant individual acordat de Consiliul European pentru Cercetare.