„Nu poți salva pe toată lumea”. Cea mai grea lecție învățată în Terapie Intensivă, povestită de asistenta-șefă a secției ATI din Sibiu

„Mai rămân puțin” este cea mai mare minciună pe care și-o spun angajații din Anestezie și Terapie Intensivă (ATI), iar acel „puțin” înseamnă de cele mai multe ori încă două sau trei ore lângă pacienți, spune Alina Băilă, asistent-șef al Secției Clinice ATI. Într-un interviu, publicat de reprezentanții Spitalului Județean de Urgență Sibiu, aceasta a vorbit despre presiunea continuă din secție, despre anii necesari formării unui asistent și despre lecția că nu poți salva pe toată lumea.

Expresia rostită la finalul turei a devenit un reflex în secție. „«Mai rămân puțin» este, de cele mai multe ori, cea mai mare minciună pe care ne-o spunem la locul de muncă, eu «mai rămân puțin» aproape în fiecare zi”, spune asistenta-șefă.

Ani de pregătire

Drumul până la statutul de asistent ATI este lung. Formarea presupune trei sau patru ani de studii de bază, la care se adaugă o perioadă de adaptare practică în interiorul secției, de minimum 12 luni și până la doi ani, necesară pentru integrare, specializare la patul pacientului și dobândirea abilităților cerute de secție.

Nici teoria singură, nici practica singură nu sunt suficiente. „Specialitatea ATI nu se poate învăța doar din cărți și nici doar lângă patul pacientului, ci este nevoie de o combinație obligatorie între teoria din cărți și practica intensă”, explică Alina Băilă.

Presiune în sala de operație, presiune în Terapie Intensivă

Întrebată unde este presiunea mai mare, asistenta-șefă spune că tipul de stres diferă de la un loc la altul. În sala de operație, asistentul trebuie să anticipeze fiecare gest al medicului anestezist și al echipei operatorii și să reacționeze fără întârziere. În Terapie Intensivă, presiunea este continuă și de lungă durată, generată de complexitatea cazurilor multiple, de volumul mare de muncă și de încărcătura emoțională.

Aceeași diferență apare și între inducerea anesteziei și îngrijirea unui pacient internat în ATI. Inducția înseamnă trecerea rapidă a pacientului de la starea de conștiență la o stare controlată de inconștiență indusă farmacologic, în timp ce monitorizarea și îngrijirea în terapie intensivă reprezintă un proces de lungă durată, întins uneori pe săptămâni sau pe luni.

„Astfel de gărzi nu rămân în spital”

Ce se întâmplă după o gardă grea este, spune asistenta-șefă, cel mai greu de explicat celor din afara secției. „Pleci încărcat de o liniște stranie, purtând pe umeri o greutate pe care puțini o înțeleg. Astfel de gărzi nu rămân în spital, ele vin cu tine acasă, în gânduri și în felul în care privești lumea”, povestește Alina Băilă.

Detașarea completă de pacienți nu este posibilă, pentru că empatia face parte din meserie, însă asistenții dezvoltă în timp mecanisme psihologice care îi protejează de suferința din secție.

Coordonarea unei echipe fără drept la eroare

Într-o secție în care greșelile nu sunt permise, autoritatea nu funcționează, susține asistenta-șefă. „O echipă ATI nu se conduce eficient cu o mână de fier, ci prin comunicare clară, respect reciproc și protocoale stricte. Într-un mediu cu stres maxim dictatura blochează inițiativa și crește riscul de erori, în timp ce o colaborare bazată pe încredere salvează vieți”, spune ea.

Rolul de asistent-șef presupune o responsabilitate uriașă, decizii luate sub presiune extremă, coordonarea unei echipe aflate permanent sub stres, gestionarea resurselor limitate și menținerea unui nivel maxim de concentrare.

Lecția cea mai grea

La final, Alina Băilă vorbește despre limitele profesiei. „Cea mai grea lecție pe care o înveți în ATI este că nu poți salva pe toată lumea, oricât de mult ai vrea și că trebuie să accepți limitele umane, să înveți să te detașezi pentru a putea funcționa în tura următoare, păstrându-ți în același timp omenia”, spune asistenta-șefă a Secției Clinice ATI de la SCJU Sibiu.