Constantin Coropetchi, directorul Liceului Tehnologic Mârșa, s-a pensionat după 40 de ani de carieră: „Nu mai pot spune am lucrat la această școală. Pot spune această școală a făcut parte din viața mea”

După 40 de ani de carieră didactică și 23 de ani ca director al Liceului Tehnologic Mârșa, o școală pe care spune că a iubit-o, profesorul Constantin Coropetchi se pensionează. A ajuns la catedră aproape din întâmplare, ca student la fizică plătit cu ora, și a rămas o viață. A condus o școală care a atras fonduri europene de peste un milion de euro, a păstrat 35 de ani un parteneriat cu o școală din Anglia și a văzut liceul pierzându-și personalitatea juridică chiar înainte de plecarea sa. Într-un interviu acordat Turnul Sfatului, vorbește despre începuturi, despre regrete și despre ce înseamnă, de fapt, să conduci o școală.

Cum erați înainte de a călca pentru prima dată într-o sală de clasă? De unde pasiunea pentru catedră?

Am terminat Facultatea de Fizică în 1984 și am ales, la repartiția guvernamentală, Uzina Mecanică Mârșa, în calitate de inginer fizician. Pasiunea pentru catedră a apărut în ultimul an de facultate, când, fiind student în anul V, am predat, în regim de plată cu ora, fizică la Liceul Teoretic „Matei Basarab” din București. Am simțit atunci o atracție pentru lucrul cu elevii, dar nu m-am gândit, în acel moment, că voi îmbrățișa meseria de dascăl.

Cum a evoluat cariera dumneavoastră?

De la profesorul care a început să predea acum 40 de ani, la omul care astăzi pleacă din activitate cu sentimentul că a contribuit, atât cât a putut, la formarea unor generații și la dezvoltarea școlii. Cariera didactică nu înseamnă doar acumularea unor grade, funcții sau diplome. Înseamnă, înainte de toate, responsabilitate, răbdare, dăruire și dorința permanentă de a deveni mai bun. Pe parcursul celor 40 de ani, am trecut prin diferite etape ale profesiei și am ajuns să îmi asum și responsabilități de conducere. Ca director, am înțeles că activitatea într-o școală este rezultatul muncii unei întregi echipe și că performanța unei instituții depinde de colaborarea dintre profesori, elevi, părinți și comunitate.

A existat un moment în care ați fost aproape să renunțați? Ce v-a făcut să rămâneți?

Au fost, desigur, și perioade dificile, schimbări, provocări și momente în care a trebuit să găsesc soluții din mers. Nu s-a pus problema să renunț. Toate acestea au contribuit la experiența profesională pe care o am astăzi și pe care vreau s-o împart cu toți cei care au crezut în mine.

Când ați pășit prima dată în Liceul din Mârșa și când ați ajuns să-l conduceți?

Prima interacțiune cu Liceul din Mârșa a avut loc în 1987, când eram angajat al laboratorului Uzinii Mecanice Mârșa, în calitate de inginer fizician, și am fost detașat pentru câteva ore de fizică la Grupul Școlar Industrial de Construcții de Mașini Mârșa. Aș face remarca că, până în 1990, liceul din Mârșa a funcționat sub tutela Uzinii Mecanice Mârșa. În anii următori am primit detașare pe catedra completă de fizică și am început, practic, să-mi croiesc un alt parcurs profesional. În echipa managerială am intrat ca director adjunct în 1999, moment în care liceul avea 1.200 de elevi și peste 100 de cadre didactice. Din 2002 până în 2025 am fost director al acestei instituții.

Dacă v-ați întâlni acum cu profesorul tânăr de acum treizeci de ani, ce i-ați spune?

Să nu renunțe la ceea ce face, pentru că adevărata valoare a unui profesor nu se măsoară întotdeauna pe loc. Să fie exigent, dar și înțelegător. Să nu uite că în fața lui nu sunt doar elevi, ci oameni care încă își caută drumul. Să învețe mereu, să se schimbe odată cu lumea, dar să nu renunțe niciodată la valorile în care crede și să nu uite niciodată de ce și-a ales această profesie.

Ați condus liceul peste 20 de ani. Ce anume s-a schimbat cel mai mult în acest timp. Clădirea, elevii, meseria de profesor?

Toate. Vremurile se schimbă, și oamenii se schimbă odată cu ele. În această perioadă s-au schimbat multe: clădirile școlii, elevii și meseria de profesor. Unele lucruri s-au schimbat prin prevederile ministerului, altele prin strategia implementată la nivel local. Pot spune că au fost schimbări majore, în primul rând pentru că, după revoluție, liceele tehnologice au fost influențate de situația economică din țară, ceea ce a dus la transformări multiple, resimțite până în ziua de astăzi.

Referitor la schimbările de la nivelul liceului, pot spune că s-au făcut multe, și aș începe cu primul proiect câștigat pe fonduri europene:

Programul multianual PHARE TVET 2002–2006, finanțat cu 900.000 de euro, a avut ca obiectiv modernizarea școlilor tehnice și profesionale, dotarea cu echipamente, reabilitarea infrastructurii și creșterea capacității instituționale a școlilor de învățământ tehnic și profesional (TVET). Grupul Școlar Industrial de Construcții de Mașini Mârșa a primit, prin programele PHARE, investiții de aproximativ 400.000 de euro pentru infrastructură (ateliere și laboratoare) și 500.000 de euro pentru echipamente, ceea ce a permis liceului să își consolideze oferta tehnică și profesională. Nu doar teoria, ci și instruirea practică.

Dotarea cu laboratoare inteligente a Liceului Tehnologic Mârșa, în valoare de 351.209,34 lei.

Dotări moderne pentru învățământul profesional și tehnic la Liceul Tehnologic Mârșa, în valoare de 698.996,72 lei.

Proiectul PNRAS pentru prevenirea abandonului școlar la Liceul Tehnologic Mârșa, în valoare de 900.228 de lei, având ca scop reducerea abandonului școlar.

Aceste patru proiecte au adus schimbări majore în viața liceului, atât la nivelul infrastructurii, cât și în rândul elevilor și al cadrelor didactice. Au mai fost și altele, mai mici, dar toate au avut un impact pozitiv asupra procesului instructiv-educativ.

Proiectele Comenius și Erasmus au adus atât elevilor, cât și profesorilor, o oportunitate de dezvoltare profesională. Profesorii au descoperit metode noi de predare, au văzut cum funcționează alte sisteme educaționale și au preluat exemple de bună practică. Au creat o școală mai deschisă, mai modernă și mai conectată la sistemul european de educație. Este vorba despre programele „Good Food, Feel Well! (anii 2011 – 2013, 171.000 de euro), „Lifelong Learning” al Comisiei Europene, subprogramul Comenius, parteneriat Școlar Multilateral Comenius, 15.000 de euro, „European Goodwill Cup,” (anii 2014 – 2016, 231.625 de euro”, programul Erasmus+ Cooperare pentru inovare și schimb de bune practici, parteneriate strategice pentru educație școlară, 28.025 de euro.

Și dacă tot ați adus în discuție parteneriatele, aveți unul de 35 de ani cu o școală din Marea Britanie. Cum a început, cine a avut ideea și cum arăta prima vizită? Ce a însemnat acest parteneriat de-a lungul atâtor ani?

În vara anului 1991, la Mârșa a venit o delegație de elevi și profesori de la Wales High School, din zona orașului Sheffield. Gazdele au fost elevii și cadrele didactice ale Liceului Industrial Mârșa. Vizita a reprezentat începutul unei relații care avea să devină una dintre cele mai longevive colaborări internaționale ale unei școli din județul Sibiu. Lawrence Morton, directorul de atunci al școlii din Sheffield, merită toată stima și admirația pentru deschiderea manifestată față de această colaborare. Au urmat vizite reciproce, schimburi între elevi și profesori și activități comune. Parteneriatul nu s-a limitat la vizite protocolare, ci a urmărit cunoașterea reciprocă a sistemelor de educație și a comunităților. În 2025, directoarea Lisa McCall vorbea despre cei 35 de ani de parteneriat, iar reprezentanții celor două școli au subliniat aceleași valori educaționale și aceeași preocupare pentru dezvoltarea elevilor.

Ce ați văzut la englezi și vi s-a părut greu de imitat aici?

După ce vezi o școală din Anglia, îți dai seama că nu este suficient să aduci în școala românească mobilier modern, calculatoare sau laboratoare. Cel mai greu de implementat este cultura organizațională, felul în care profesorii lucrează împreună, felul în care elevul este responsabilizat și, mai ales, încrederea acordată oamenilor din școală de către forurile superioare și de către comunitate.

Care este realizarea de care sunteți cel mai mândru, dintre toate, nu neapărat cea mai vizibilă, ci cea care contează cel mai mult pentru dumneavoastră?

Este foarte greu să mă opresc la una singură. Pot spune că sunt mândru atât de realizările pe plan familial, cât și de cele pe plan profesional. Cele două planuri se completează reciproc, îmi dau energie și puterea de a merge mai departe.

A existat o decizie pe care ați luat-o și pe care, privind în urmă, ați lua-o altfel azi?

Da. Ar fi greu să spun că aș lua astăzi toate deciziile exact în același fel. Privind în urmă, cred că unele situații le-aș fi tratat cu mai multă răbdare și aș fi ascultat mai mult înainte de a lua o decizie.

Fizica este o materie despre legi foarte precise. Oamenii, în schimb, sunt imprevizibili. Ce v-a învățat mai mult: fizica sau elevii?

Fizica te învață să înțelegi lumea, dar elevii te învață să înțelegi oamenii și pe tine însuți. Fizica m-a învățat să caut explicații, să fiu riguros, să nu mă mulțumesc cu aparențele și să înțeleg legile după care funcționează lumea. Dar elevii m-au învățat, poate, și mai mult. M-au învățat să am răbdare, să ascult, să mă adaptez, să accept că fiecare om este diferit și că nu există o singură cale de a ajunge la un rezultat. Fizica mi-a dat cunoștințe. Elevii mi-au dat experiență de viață.

Ce însemna pentru un copil să fie elev la Mârșa acum 30 – 40 de ani și ce înseamnă astăzi? Ce s-a câștigat și ce s-a pierdut?

Da, este o diferență mare. Acum 30 de ani, elevul parcurgea un traseu educațional pe direcții fixe, aș putea spune, dar care avea rezultate. La finalul studiilor te integrai pe piața muncii. Astăzi lucrurile sunt văzute din alte perspective, cu accent pe imaginație, creativitate, mijloace digitale. Elevul are acces la o lume mult mai largă. S-a pierdut disciplina și respectul; s-a câștigat oportunitatea de a alege dintr-o lume cu mai multe posibilități.

Ați avut vreodată senzația că nu conduceți doar o școală, ci că aveți grijă de o parte din memoria unei comunități?

Școala nu este doar spațiul unde facem educație. Este locul în care promovăm valori, astfel încât comunitatea să-și păstreze identitatea și să se adapteze schimbărilor.

Ați întâlnit, de-a lungul anilor, copii care au ajuns mai departe decât credeați dumneavoastră că vor ajunge. Dar ați întâlnit și copii care au ajuns mai departe decât credeau ei înșiși. Care dintre cele două povești vă emoționează mai mult?

Poate că cea mai mare bucurie a unui profesor nu este să vadă câte lucruri au învățat elevii de la el, ci să vadă cât de departe au ajuns ei. Uneori, chiar mai departe decât credeam noi că vor ajunge. Și, poate cel mai frumos, unii dintre ei au ajuns mai departe decât îndrăzneau chiar ei să creadă.

Trebuie să fac o mențiune. În această carieră petrecută la Liceul din Mârșa, a existat o perioadă de 4 ani în care am fost numit director la Școala Gimnazială „Matei Basarab” din Turnu Roșu. Într-un colectiv mult mai mic decât aici, dar la fel de valoros, l-am descoperit pe elevul Darius Alexandru Diaconu, care a avut un parcurs de performanță la fizică. În 2013, fiind în clasa a VIII-a, a ocupat locul IV la Olimpiada Națională de Fizică. A urmat apoi Colegiul Național „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, unde a obținut medalia de bronz la Olimpiada Națională de Fizică, în 2017. Studiile universitare le-a urmat la Universitatea din Manchester, unde este în prezent doctor în fizica particulelor elementare. Țin legătura cu Darius până astăzi. De fiecare dată când este în țară, primesc un gând de la el. Mă emoționează povestea fiecărui copil, de multe ori surprinzătoare, dar cu realizări pentru fiecare.

Ce credeți că trebuie să știe să facă un tânăr când termină un liceu tehnologic, dincolo de meseria scrisă pe diploma lui?

Un tânăr care termină un liceu tehnologic nu trebuie să plece din școală doar cu o meserie scrisă pe o diplomă. Trebuie să plece cu încrederea că poate învăța și altceva, că se poate adapta, că poate rezolva o problemă, că poate lucra cu oamenii și că își poate asuma responsabilitatea pentru ceea ce face. Dacă școala reușește să-i trezească unui tânăr dorința de a învăța mai departe, să-i ofere suficiente cunoștințe, curaj și încredere pentru a ajunge mai departe decât și-a imaginat, atunci și-a făcut cu adevărat datoria.

Care este cea mai grea parte a conducerii unei școli, despre care oamenii din afara sistemului nu știu aproape nimic?

Este modul în care organizezi oamenii să lucreze în echipă, pentru a atinge obiectivele și țintele propuse în planul managerial. Un alt aspect mai puțin vizibil ține de studiul și de munca depusă pentru depunerea și implementarea unui proiect sau a unei activități sunt ore întregi de muncă, de multe ori sub presiunea timpului. Din punct de vedere administrativ, aș spune că o școală este ca o casă, care trebuie întreținută, iar bugetul trebuie cheltuit pe priorități bine stabilite. Cât despre problemele interne, sunt inevitabile. Apar în fiecare zi discuții dificile, conflicte pe care trebuie să le aplanezi, profesori pe care trebuie să-i înțelegi, elevi pe care trebuie să-i ajuți, părinți pe care trebuie să-i asculți și pentru care trebuie să găsești soluțiile potrivite.

Ați avut colegi pe care a trebuit să-i convingeți, elevi pe care a trebuit să-i recuperați, părinți pe care a trebuit să-i ascultați. Cine v-a fost dumneavoastră sprijin atunci când dumneavoastră erați cel care trebuia să-i sprijine pe ceilalți?

Da, am întâlnit toate situațiile menționate. Am avut, în primul rând, sprijinul colegilor din școală, apoi al inspectorilor din cadrul ISJ Sibiu, al reprezentanților comunității locale și al colaboratorilor din alte instituții, în funcție de problema respectivă.

Care este o nedreptate pe care ați întâlnit-o în educație și pe care încă nu ați reușit să o acceptați?

În ultima perioadă, în sistemul de educație au apărut anumite situații pe care le percepem ca fiind nedrepte. Din punctul meu de vedere, o parte dintre aceste probleme sunt generate de lipsa unei analize aprofundate și a unor studii de caz înainte de adoptarea deciziilor. Aș putea menționa probleme legate de admiterea la liceu, efectivele de elevi pe clasă, comasările etc.

Liceul și-a pierdut personalitatea juridică chiar în ultimii ani ai mandatului dumneavoastră. Cum ați trăit asta, ca pe o pierdere, ca pe o formalitate, ca pe altceva?

O școală nu înseamnă doar clădire, clase, elevi și profesori. Înseamnă un nume, o istorie, tradiții, proiecte, oameni și relații construite în ani de muncă; înseamnă sentimentul că „aceasta este școala noastră”. De aceea, pentru mine, pierderea personalității juridice este o pierdere și chiar o durere sufletească. O spun din experiența anilor de directorat, ca să poți menține și dezvolta ceea ce s-a realizat aici, ai nevoie de putere de decizie, ai nevoie de un director care își asumă și găsește soluții la fiecare problemă. M-aș întreba: ceea ce am construit împreună cu colegii, de-a lungul atâtor ani, va mai fi păstrat ca identitate, sau va deveni doar o filă în istoria unei alte instituții?

Ați spus, într-un moment în care școala trecea printr-o schimbare dificilă, că ați rămas „din dragoste și respect pentru elevi, colegi și școală”. Când ați realizat că, pentru dumneavoastră, școala nu mai era doar locul de muncă?

Cred că realizezi că școala nu a fost doar un loc de muncă atunci când îți dai seama că ai lăsat acolo nu doar 40 de ani din viață, ci și o parte din tine. La început, vii la școală pentru a-ți face meseria. Apoi, încetul cu încetul, școala devine parte din viața ta: înveți generații de elevi, treci prin momente grele și frumoase alături de colegi, construiești proiecte, rezolvi probleme și te bucuri de reușite care nu mai sunt doar ale tale, ci ale întregii comunități. După 40 de ani, nu mai poți spune simplu am lucrat la această școală. Poți spune: această școală a făcut parte din viața mea. Și poate că îți dai seama de asta cel mai mult în momentul în care pleci. Atunci înțelegi că nu lași în urmă doar un birou, niște documente și un program de lucru. Lași în urmă oameni, amintiri, generații de elevi și o parte dintr-o viață construită acolo. De aceea, pensionarea nu o simt doar ca sfârșitul unei cariere, ci ca încheierea unui capitol important din viața mea, cu recunoștință pentru tot ceea ce mi-a oferit această școală și pentru tot ceea ce am putut, la rândul meu, să-i ofer.

Dacă ați putea spune, fără menajamente, un singur lucru factorilor de decizie care au luat această hotărâre, ce le-ați spune?

Le-aș spune să privească o școală nu doar prin cifre, statistici și criterii administrative, ci și prin oamenii și comunitatea pe care îi reprezintă. Înțeleg că uneori sunt necesare decizii dificile și că trebuie găsite soluții pentru eficientizarea sistemului de educație. Dar o școală nu este doar o structură administrativă care poate fi comasată. Este o instituție construită în zeci de ani, cu o identitate, cu tradiții, cu oameni și cu generații de elevi care au trecut prin ea. Nu contest nevoia de schimbare. Îmi doresc doar ca, atunci când schimbăm ceva în educație, să nu pierdem ceea ce am construit cu greu și ceea ce funcționează bine. Iar dacă această comasare este inevitabilă, le-aș cere un singur lucru: să aibă grijă ca școala să nu-și piardă sufletul, tradițiile și identitatea.

Credeți că Mârșa, ca instituție cu identitate proprie, va supraviețui în amintirea comunității, chiar dacă pe hârtie nu mai există? Cum?

Da, cred că Mârșa va supraviețui în amintirea comunității, chiar dacă, pe hârtie, instituția nu va mai exista în aceeași formă. O instituție poate dispărea din acte, dar nu poate fi ștearsă atât de ușor din memoria oamenilor. Mârșa înseamnă generații de elevi, profesori, părinți, rezultate, proiecte, întâmplări și oameni care și-au legat o parte din viață de această școală.

Aveți regrete? Ce lucru ați fi vrut să faceți și nu ați mai apucat?

Da. Poate că cel mai mare regret este că nu am avut întotdeauna timpul și resursele necesare pentru a face tot ceea ce mi-am dorit pentru școală. Aș fi vrut să pot face mai mult pentru elevii care aveau nevoie de o șansă în plus, să pot crea mai multe oportunități pentru colegi și să dezvolt și mai mult școala, astfel încât fiecare elev să plece de aici cu mai mult decât o diplomă, cu încredere în el și cu sentimentul că poate reuși. Dacă am un regret, este doar că cei 40 de ani au trecut mult prea repede.

Cum vă pregătiți sufletește pentru prima zi de septembrie în care nu veți mai merge la liceu ca director?

Sincer, nu știu dacă mă pot pregăti cu adevărat sufletește pentru prima zi din septembrie. După 40 de ani, școala a devenit parte din ritmul vieții mele. Dar încerc să privesc această zi nu cu tristețe, ci cu recunoștință. Am avut privilegiul să petrec 40 de ani într-o școală pe care am iubit-o și în care am putut construi alături de oameni. Voi pleca din funcția de director, dar nu cred că voi putea pleca vreodată cu adevărat din această școală. Pentru că o parte din mine va rămâne acolo, iar o parte din școală va rămâne pentru totdeauna în mine.

Ce veți face cu timpul care se eliberează acum? Aveți un plan, sau vreți, dimpotrivă, să nu aveți niciunul?

Cred că, după 40 de ani în care școala a fost o parte atât de importantă din viața mea, va trebui să învăț să am timp și pentru mine, pentru familie, să citesc, să călătoresc, să mă ocup de lucrurile pentru care, de multe ori, am spus „nu am timp acum”. Profesorul și directorul din mine nu se pensionează odată cu actele. Voi rămâne interesat de ceea ce se întâmplă în educație și, dacă voi putea fi de folos cu experiența acumulată, o voi face cu drag.

Dacă un elev, peste douăzeci de ani, ar vrea să vă descrie într-o singură frază cuiva care nu l-a cunoscut, ce ați vrea să auziți?

Mi-aș dori să spună simplu: „A fost un om care a crezut în mine” sau „Domnule profesor, să știți că mi-ați fost de folos în viață”. Atunci voi considera că cei 40 de ani petrecuți în școală au avut un rost.

Ce sfat îi dați omului care vă ia locul? Nu unul general, ci ceva anume, concret, pe care l-ați învățat pe pielea dumneavoastră?

I-aș spune un lucru pe care l-am învățat pe pielea mea: să nu ia niciodată o decizie importantă doar pentru că este urgentă. Într-o școală, aproape totul pare urgent, apar probleme, telefoane, reclamații, situații neprevăzute și oameni care așteaptă imediat un răspuns. Am învățat, însă, că uneori cel mai bun lucru pe care îl poate face un director este să se oprească puțin, să asculte și abia apoi să decidă. I-aș mai spune să nu uite niciodată că, dincolo de funcție, are în față oameni. Un profesor poate avea o zi proastă, un elev poate ascunde o problemă, iar un părinte poate reacționa într-un fel pe care nu-l înțelegi la prima vedere. Să fie ferm când trebuie, dar să nu uite să fie om. Și încă ceva: să nu încerce să construiască singur. O școală nu poate fi condusă de un singur om. Dacă reușește să-și câștige respectul și încrederea oamenilor, jumătate din greutatea funcției devine mai ușoară.

Vă e mai greu să vă despărțiți de funcție sau de oameni?

De funcție cred că mă despart mai ușor. Funcția de director este o responsabilitate pe care o primești pentru o perioadă și pe care, la un moment dat, trebuie s-o predai mai departe. De oameni îmi este mult mai greu, pentru că, în 40 de ani, colegii nu au mai fost doar colegi. Am împărțit cu ei bucurii, probleme, reușite, dezamăgiri și foarte multe zile din viață. Iar elevii, generație după generație, au devenit parte din povestea acestei școli. Cred că cel mai greu nu este să spun „nu mai sunt director”, ci să mă obișnuiesc cu gândul că nu voi mai intra în fiecare dimineață pe poarta liceului, că nu voi mai întâlni aceiași oameni și că nu voi mai fi acolo când apare o problemă care trebuie rezolvată. Dar plec împăcat. Am încercat, cu bune și cu rele, să-mi fac datoria cât am putut de bine.

Domnule profesor, după atâția ani la catedră și după anii în care ați condus această școală, când veți spune, în sfârșit, „gata”, ce veți lua cu dumneavoastră de la Mârșa și ce sperați să rămână din dumneavoastră aici?

Din Mârșa sper să iau cu mine oamenii și amintirile. După 40 de ani, nu cred că voi putea lua cu mine lucruri materiale sau funcții. Voi lua momentele frumoase, dar și perioadele grele pe care le-am trecut împreună. Sper să iau cu mine sentimentul că acești 40 de ani au avut un rost. Iar din mine sper să rămână aici, înainte de toate, un exemplu de om care și-a făcut meseria cu seriozitate și care a crezut în această școală.