Istoria ascunsă sub autostradă: Localitățile dispărute din jurul orașului Miercurea Sibiului

Un studiu istoric și arheologic scoate la lumină o rețea de localități medievale dispărute, abandonate în sud-vestul Transilvaniei, o lume rurală care a existat în secolele XI-XIII, înainte de marea colonizare săsească.

Cercetările realizate de către Maria Crîngaci Țiplic și Ioan Marian Țiplic , grupate în studiul ”Sate medievale abandonate în sud-vestul Transilvaniei. Studiu de caz: Hinterland-ul localității Miercurea Sibiului”, publicat anul întrecut pe site-ul Academia.edu, au apărut după săpăturile pentru autostrada Sibiu-Orăștie, și investigațiile la biserica fortificată din Miercurea Sibiului. Studiul rescrie o parte din istoria acestei regiuni.

Autorii susțin că de generații întregi, istoria Transilvaniei rurale a fost spusă episodic, adesea bazându-se pe documente târzii și pe tradiții orale. Acum, însă, arheologia aduce argumente care demonstrează că peisajul medieval transilvănean era mult mai dinamic și mai dens populat decât se credea.

Cercetarea semnată de Maria Crîngaci Țiplic și Ioan Marian Țiplic ia ca studiu de caz hinterland-ul, zona de influență, a localității Miercurea Sibiului, arătând existența unei veritabile rețele de așezări care au dispărut în negura timpului.

Cercetarile arheologice au fost realizate de către Zeno Karl Pinter, la așezarea de sub autostradă și au fost publicate într-un volum împreuna cu Claudia Urduzia.

Citește și:

Viața românilor înainte de Unirea din 1859: ”În aceste vizuini subpământene nu e nicio oală, niciun vas. Se culcă îmbrăcaţi în hainele pe care nu le scot niciodată de pe ei”

Un fenomen european, neglijat în România

Autorii studiului atrag atenția că, deși fenomenul așezărilor medievale abandonate, cunoscute în spațiul german drept Wüstungen, este îndelung cercetat în vestul și centrul Europei, în România, însă, arheologia satului medieval este încă un domeniu neglijat.

Până recent, cunoștințele noastre se bazau pe estimări documentare. Istoricul Ștefan Pascu estima că 29% din așezările atestate între 1075 și secolul XVI au dispărut, invocând invaziile mongole, otomane sau molimele, dar fără o susținere arheologică robustă.

Lipsa unor baze de date complete, a utilizării tehnologiilor moderne (cum ar fi scanările aeriene LiDAR) și a unor programe de cercetare pe termen lung face ca „reconstituirea habitatului rural medieval să fie adesea limitată la ipoteze”, subliniază cercetătorii.

”În ultimul deceniu s-au înregistrat mai multe identificări arheologice de așezări medievale, aceste progrese datorându-se unui număr mare de cercetări arheologice preventive generate de investițiile în infrastructură (autostrăzi, căi ferate, conducte etc.) sau de dezvoltare a unor noi zone industriale sau de cartiere din preajma marilor orașe, însă acest gen de descoperi, chiar dacă a generat colectarea de noi puncte și cantități ridicate de artefacte, reprezintă doar o imagine „liniară” și incompletă”, susțin autorii studiului.

Citește și:

Istoria lagărului de la Sibiu. Detalii despre dezarmarea și trierea românilor ajunși în ”carantina morală și sanitară”, de după Primul Război Mondial

Satele secolului al XII-lea

Schimbarea a venit, paradoxal, odată cu modernitatea.

Construcția autostrăzii Sibiu-Orăștie a declanșat săpături arheologice preventive masive pe sectorul Cunța – Miercurea Sibiului – Apoldu de Jos. Acestea au scos la lumină patru așezări rurale neconsemnate în documentele istorice, datate în secolul al XII-lea sau chiar secolele X-XI).

Aceste situri, denumite convențional Miercurea Sibiului II, IV, V și așezarea de la Miercurea Băi-Cunța, arată o societate agrară bine închegată.

Arheologii au descoperit zeci de locuințe, atât de suprafață, cât și semi-adâncite, cuptoare de pietrar sau menajere, vetre de foc și gropi de provizii.

Inventarul recuperat este bogat: ceramică lucrată la roată (oale borcan, căldări de lut), unelte agricole (seceri, cute), obiecte de uz casnic (fusaiole, ace), pinteni cu spin pentru călărie și chiar o monedă de pe vremea regelui maghiar Béla al III-lea (1172-1196).

Prezența masivă a oaselor de bovine arată o economie bazată pe creșterea animalelor. Interesant este că aceste sate dispersate nu apar în documentele scrise apărute un secol mai târziu, sugerând fie că au fost abandonate, fie că populația lor a fost relocată („roire”) pentru a forma satele compacte și mai mari pe care le cunoaștem astăzi, odată cu venirea coloniștilor germani.

Citește și:

Nunta în Sibiu, acum 400 de ani. Sașii au făcut o lege a decenței: se mânca doar varză cu carne, o friptură, alte două feluri de mâncare gătită, orez și pâine cu cașcaval

Localitățile pierdute

Așezarea de la Miercurea Băi-Cunța (Miercurea Sibiului II), identificată la circa 5,5 km nord-vest de localitate, a fost datată în secolul al XII-lea și a fost atribuită secuilor de către arheologi.

În cadrul acestui sit au fost cercetate 153 de complexe, care reprezentau urme de la: cel puțin 23 de locuințe (sau 45 de locuințe dacă cele 22 de cuptoare pietrar sau posibile cuptoare pietrar au aparținut și ele unor locuințe care nu au mai fost surprinse arheologic, ele fiind posibil bulversate de lucrările agricole), 6 amenajări sau anexe gospodărești, 35 de cuptoare de lut/ menajere, 5 vetre de foc, 2 cuptoare de ars ceramică, 2 șanțuri de dren, și alte gropi cu diferite destinații.

Așezarea de la Miercurea Sibiului, punct valea Gârbovei (Miercurea Sibiului II), identificată la circa 1,2 km nord-nord-vest de localitatea, a fost datată preliminar în secolele al X-lea-al XI-lea76; alți autori o datează în secolul al XII-lea.

În cadrul acestui sit au fost cercetate două locuințe mai multe cuptoare și vetre de foc..

Așezarea de la Miercurea Sibiului IV, identificată la circa 1,00 km nord de localitate, pe malul nordic al râului Secaș, a fost datată în secolul al XII-lea-secolul al XIII-lea.

În cadrul sitului au fost cercetate 36 de complexe printre care locuințe adâncite și locuințe de suprafață, cuptoare pietrar, vetre aflate în interiorul și exteriorul complexelor de locuire, 2 gropi de provizii, cuptoare de ars ceramica, etc. Materialul arheologic, provenit din complexele amintite sau din stratul de cultură al sitului, este asemănător cu cel din așezarea de la Miercurea Băi-Cunța: ceramică (oale borcan și căldări de lut), pinteni cu spin, seceri, lame de cuțit, cute, brățară de bronz, monedă de la Béla III (1172-1196),

Așezarea de la Miercurea Sibiului – Apoldu de Jos (Miercurea Sibiului V), identificată la circa 5,5 km nord-est de localitate, pe malul sudic al văii Secașului și în apropierea drumului care leagă Apoldu de Jos de Sângătin, a fost datată în secolul al XII-lea. În cadrul acestui sit au fost cercetate locuințe adâncite, vetre, cuptoare menajere și cuptoare de ars ceramică, gropi de provizii, gropi menajere; materialul arheologic provenit din complexele amintite sau din stratul de cultură al sitului constă din ceramică, printre care oale borcan, ulcioare, pinteni cu spin, etc.

Miercurea Sibiului: Târgul de graniță și populația slavă

În centrul acestei rețele se află Miercurea Sibiului, o așezare a cărei importanță depășește statutul său actual.

Toponimia localității oferă indicii prețioase. Denumirea de Miercurea (sau Szerdahely în maghiară) indică, fără dubiu, existența unui târg săptămânal ținut în ziua de miercuri. Surprinzător este vechiul nume german, Reußmarkt (Târgul rușilor/rutenilor) și forma sa latină Forum Ruthenorum, care sugerează prezența, în faza timpurie, a unei populații de origine slavă, asimilate în timp.

Geografia locului este și ea extrem de importantă. Aflată pe valea râului Secaș, Miercurea Sibiului era pe un coridor natural între Alba Iulia, centrul puterii regale și episcopale, și zona Sibiului.

În secolele XI-XII, regatul maghiar își consolida granițele în Transilvania, aducând populații cu rol militar (secui, pecenegi, și ulterior sași) pentru a păzi trecătorile, sistemul de „prisăci”.

Satele din această zonă, inclusiv Miercurea, Câlnic, Gârbova și Dobârca (multe cu denumiri de origine slavă), formau o rețea defensivă și de susținere economică.

”În privința etniei populațiilor din zona amintită, relicvele lingvistice păstrate în denumirile localităților indică existența unei populații de origine slavă, premergătoare venirii maghiarilor, în special în partea de sud și sud-est de Alba-Iulia (arealul bazinului hidrografic Secaș), adică, zona ce va avea să devină cunoscută în documente medievale târzii sub numele de Unterwald, corespunzătoare Decanatelor Sebeș și Miercurea Sibiului. Analizele bazate pe studiul toponimelor au demonstrat că originea oiconimelor Miercurea Sibiului, Câlnic, Gârbova și Dobârca sunt de proveniență slavă.

Între valea râului Secașului și Munții Cindrelului, pe aliniamentul satelor amintite, mai înspre sud, se află salba de sate, pe care lingvistul Walther Scheiner le consideră de origine româneasc, studiul său fiind bazat pe analiza etimologiei oiconimelor. Este o zonă pe care istoricii o asociază cu atestarea documentară timpurie din anul 1224 a terrae blacorum și a silvae Blacorum et Bissenorum.

Istoriografia a localizat „pădurea vlahilor și a pecenegilor” în sudul Transilvaniei, cu diferite nuanțări, fie în Țara Făgărașului, fie în zona Munților Cindrel și Sebeș (adică, Ținutul Amlașului și teritoriul numit de sași Unterwald) sau în Țara Hațegului”, precizează autorii.

Secretele bisericii din Miercurea Sibiului

Un argument interesant, adus de noile cercetări, vine chiar din inima orașului: biserica fortificată. Multă vreme s-a crezut că biserica medievală a fost construită în secolul al XIII-lea, odată cu colonizarea săsească.

Însă, cercetările arheologice efectuate între 2018 și 2024 în interiorul și exteriorul bisericii au dovedit contrariul.

Prima fază a edificiului a fost o mică biserică de tip „sală”, cu un turn-clopotniță pe latura de vest, caracteristică stilului romanic. Mai mult, săpăturile au dezvăluit existența unui cimitir medieval mai vechi decât prima biserică de piatră, mormintele tăiate de fundațiile clădirii indicând că locul era folosit pentru înhumări încă de la sfârșitul secolului al XI-lea.

Această primă biserică de tip sală, asemănătoare cu cele de la Gârbova, indică prezența unei comunități puternice, posibil slavo-române sau chiar primele grupuri de secui, înainte de venirea masivă a coloniștilor sași în jurul anului 1200.

Transformarea ulterioară a bisericii-sală într-o vastă bazilică romanică reflectă tocmai schimbarea demografică și prosperitatea adusă de noii veniți occidentali.

Satele fantomă ale evului mediu târziu

Dacă așezările din secolul al XII-lea au dispărut înaintea atestărilor scrise, alte sate din zonă au fost atestate documentar, dar au pierit ulterior, devenind „sate fantomă”:

Alba Ecclesia (Weisskirch/Fehérgyház): Atestat pe la 1292, avea livezi, două mori și parohie proprie, care chiar se judeca cu episcopia de la Alba Iulia pentru taxe în 1330. Până în 1490 a dispărut complet, teritoriul său fiind împărțit între Miercurea, Dobârca și Gârbova în secolul XVII.

Mondorf (Terra Mwn): Un sat cumpărat pe 20 de mărci de argint în 1291. În 1523 deja nu mai exista, preotul din Miercurea plătind taxe pentru „zona” Mondorf.

Firsstendorff: Atestat în 1383, a rămas fără locuitori destul de repede, pământul său devenind garanție între biserici.

Zenthgerg (Sankt Georgen): Atestat din 1382, menționat în litigii nobiliare complicate. Nici măcar locația sa exactă nu mai este cunoscută astăzi.

De ce au dispărut localitățile

Studiul concluzionează că, pe o rază de 10 kilometri în jurul târgului de la Miercurea Sibiului, existau la un moment dat (secolele XII-XIII) cel puțin 18 așezări. Treptat, numărul lor s-a înjumătățit, rămânând astăzi doar 10 localități.

Acest fenomen nu a fost neapărat un rezultat al distrugerilor violente, ci, după cum sugerează arheologia, un proces de adaptare economică și socială.

Populațiile s-au relocat, s-au concentrat în așezări mai mari și mai sigure (cu biserici fortificate) pe măsură ce sistemul feudal și colonizarea germană schimbau profund structura societății. Locuințele modeste, semi-adâncite în pământ, au făcut loc în timp caselor trainice din lemn și piatră.

Sub stratul de asfalt al autostrăzii moderne se află povestea tăcută a unor generații întregi de agricultori, crescători de vite, meșteșugari și soldați de graniță, ale căror sate pierdute reprezintă fundația pe care s-a construit istoria Transilvaniei de sud-vest.

Citește și: 

De ce e Copșa Mică de fapt mare și cât e Bogatul Român de sărac. Plus numele schimbate ale unor localități din Sibiu

Cele 129 de lacuri și bălți ale Sibiului: Agricultură pe timp de pace, loc de pedeapsă pentru vrăjitoare și spațiu de apărare pe timp de război. Cum arăta Sibiul în urmă cu peste 300 de ani

Nunta în Sibiu, acum 400 de ani. Sașii au făcut o lege a decenței: se mânca doar varză cu carne, o friptură, alte două feluri de mâncare gătită, orez și pâine cu cașcaval

VIDEO Imagini de la construcția Hidrocentralei Sadu V. Este primul baraj din beton arcuit din România

Cum era Sibiul văzut de bucureșteni, la 1900: ”Toţi bălai, toţi cu ochii albaştri, toţi chipeşi”. ”O regulă și o curățenie cum rar se pot vedea în alte părți”

Cine au fost primii imigranți italieni care au ajuns în Sibiu, acum 172 de ani. Veneau din zona Tirolului și erau obligați să lucreze în oraș minim 2 ani. Cântecele lor vorbesc despre Sibiu

Școala în Sibiu, în urmă cu fix 140 de ani: La 12,30 se servea supă și carne de vită. Se studia religie, morală, română, maghiară, matematică, legumărit și economia casnică

Pe vremea când transilvănenii emigrau în sud și Moldova: Credința și banii. Unde fugeau sibienii

Sibiul avea port în urmă cu 319 ani, cu peste 20 de ani înainte ca Bega să devină navigabilă. Așa s-au adus în oraș piatra de la Gura Râului și varul din Poplaca