O viață dedicată oamenilor: povestea doctoriței Victoria Bîrluțiu, medicul care a ales să trateze și să vindece. ”Acela a fost cel mai trist moment”

La Spitalul Clinic Județean de Urgență Sibiu și la Facultatea de Medicină din cadrul Universității „Lucian Blaga”, numele dr. Victoria Bîrluțiu este sinonim cu peste trei decenii de dăruire față de pacienți și față de generațiile de medici pe care le-a format.

Povestea ei nu începe însă în halat alb, ci într-o copilărie de la țară, printre flori și rățuște, în care jocul de-a doctorul avea să devină, fără să știe atunci, un destin.

Copilăria dintr-un „peisaj rural feeric”

A doua fiică a unei familii de dascăli, Victoria Bîrluțiu a crescut într-o casă în care educația era pe primul loc și în care corectitudinea, respectul pentru oameni și munca susținută nu erau discutabile, ci de la sine înțelese. A mers la școală devreme, la 6 ani, urmând exemplul surorii mai mari.

„Ne imaginam că suntem doctori pentru păpuși, le făceam injecții, dar cochetam și cu jocul de-a școala”, își amintește dr. Bîrluțiu despre copilăria petrecută într-un sat în care părinții erau, spune ea, „niște oameni extrem de gospodari”.

Pasiunea pentru studiu s-a conturat devreme, în gimnaziu, la orele de chimie și biologie. „Am avut șansa și la liceu de a studia cu profesoare similare. Am învățat chimia cu cea mai mare plăcere, depășind tematica școlară”, povestește medicul, care mărturisește că savura în mod special chimia organică — marea ei pasiune din anii de liceu.

Un bunic pierdut și o decizie luată la 13 ani

Dincolo de aplecarea către științe, momentul care a definitivat drumul spre medicină a fost unul dureros. În clasa a șaptea, Victoria Bîrluțiu și-a pierdut bunicul matern, răpus de o boală incurabilă.

„Mi-am dorit să îl pot ajuta, să pot vindeca oamenii care ar trece printr-o asemenea suferință. De atunci am știut ce vreau să fac în viață”, spune dr. Bîrluțiu, pentru care acel moment a însemnat, de fapt, prima maturizare — cu mult înaintea vârstei.

De acolo, drumul spre Facultatea de Medicină a fost unul asumat și continuu, fără ezitări. Anii de studenție au fost dominați de disciplină: „Nu îmi amintesc să fi lipsit vreodată de la un curs, seminar sau stagiu, chiar și atunci când eram bolnavă — un stil pe care, de altfel, îl aveau majoritatea colegilor”, își amintește medicul, descriind o generație de studenți uniți, dar și competitivi, pentru care notele contau enorm la repartiția în stagiatură.

Prima gardă, de Revelion, și primul pacient care a marcat-o

Dacă e să caute un moment în care a simțit cu adevărat greutatea profesiei, dr. Bîrluțiu se întoarce la prima ei gardă, petrecută de Revelion, în primul an de stagiatură, pe secția de Pediatrie.

„A fost marcată de decesul unui copil abandonat de familie, care avea leucemie acută. A fost cel mai trist moment, în care orice supărare că faci o gardă într-o zi specială ar fi fost ridicolă”, povestește medicul. A fost primul pacient care a marcat-o pentru totdeauna și care i-a arătat, din prima zi de spital, cât de subțire poate fi granița dintre speranță și pierdere.

De atunci, cariera sa a fost marcată de zeci de nopți de gardă grele — copii aduși în șoc hipovolemic, cazuri de meningită, valuri de toxiinfecții alimentare care mobilizau întreaga echipă de acasă. Dar, spune dr. Bîrluțiu, nimic nu s-a comparat cu perioada pandemiei, care a adus cele mai dificile nopți din întreaga carieră.

Medic, dar și om — echilibrul din spatele halatului

Presiunea profesiei, spune medicul, se resimte mai ales în primii ani și, inevitabil, în fața eșecurilor. Ceea ce o ține pe linia de plutire este, spune ea, imaginea de ansamblu: numărul pacienților vindecați și certitudinea unui act medical făcut corect. „Nimic nu te face să te simți mai fericit decât un caz critic salvat — este un sentiment extraordinar, de care te bucuri din plin”, mărturisește dr. Bîrluțiu.

Nu s-a ferit însă să recunoască și partea vulnerabilă a meseriei: „Mărturisesc că am plâns după primul pacient pierdut și că am mai trăit aceeași stare și altă dată — este omenește să fii empatic cu suferința oamenilor.” Medicina, spune ea, a făcut-o mai puternică și mai încrezătoare în deciziile pe care le ia, dar nu a dezumanizat-o — sensibilitatea a rămas neatinsă.

În spatele halatului se ascunde, spune medicul, „un om normal”, cu responsabilități și bucurii simple — iubitoare de animale, atașată de activitățile cotidiene pe care nu le-a abandonat niciodată, în ciuda unui program dominat de gărzi, sâmbete și duminici de lucru, sărbători petrecute la spital în loc de acasă. Cel mai mare regret al său ține tocmai de acest echilibru greu de găsit: timpul insuficient petrecut alături de soț, cel care i-a fost, spune ea, cel mai mare sprijin în toți acești ani.

Familia, moștenirea și un drum care continuă

Sacrificiile profesiei capătă însă sens atunci când dr. Bîrluțiu privește spre propria familie: fiul său a ales același drum, cel al medicinei — un semn, spune ea, că a înțeles motivația mamei sale.

Astăzi, dincolo de activitatea clinică de la Spitalul Județean Sibiu, dr. Victoria Bîrluțiu este și cadru didactic la Facultatea de Medicină din Sibiu, unde formează, de trei decenii, noi generații de medici. Bucuria de a se reîntâlni, după ani, cu foști pacienți critici salvați, cu copii care își amintesc cu simpatie de ea sau cu foști studenți ajunși medici de renume în țară și în străinătate este, spune ea, cea mai apropiată definiție a succesului.

„Sper ca, după toți anii dedicați profesiei, să rămân în memoria urbei ca un medic bun”, încheie dr. Victoria Bîrluțiu — o poveste de viață care confirmă, o dată în plus, că spatele unui halat alb ascunde, de cele mai multe ori, decenii întregi de dăruire tăcută.