Ciprian Faraon: O societate pe repede-înainte. Încotro? Trilogie, partea a III-a: Despre politică și politicieni

Peste toate acestea (societate, economie și mediu de afaceri – analizate anterior) se așază politica. O clasă politică tot mai slabă. Mai puțin pregătită. Mai preocupată de imagine. Mai talentată la manipularea emoțiilor decât la administrarea realității. Unii caută spectacolul. Alții, conflictul. Cei mai pragmatici caută interesul personal. Iar cei foarte ambițioși caută puterea pur și simplu. Dintr-un asemenea belșug de opțiuni, interesul public are toate șansele să rămână neales.

Avem politicieni dominați de orgolii. De frustrări. De lupte personale. Dar lipsiți de viziune, înțelepciune și dorința autentică de a construi pentru ceilalți. Unii ajung să confunde instituția cu propria persoană. Funcția cu proprietatea. Autoritatea cu valoarea personală. Nu se mai regăsesc în responsabilitatea funcției. Se regăsesc în vanitatea ei. În mașină. În cabinet. În anturaj. În telefonul la care ceilalți sunt obligați să răspundă.

Astăzi avem, indiferent de orientarea doctrinară, una dintre cele mai slabe clase politice de după 1990. Și totuși, ea reușește să convingă. Să divizeze. Să creeze tabere. Să vândă speranță. Să promită viitorul fără să poată administra prezentul.

Promisiunile sunt generoase. Competența, mai atent porționată. Mulți nu au ce oferi. Nu au proiecte. Nu au echipe. Nu au capacitatea intelectuală și profesională de a construi politici publice serioase. Au, în schimb, sloganuri, fotografii, filmări, postări și admirabila disponibilitate de a explica de ce vina aparține întotdeauna altcuiva.

Îi vedem de zeci de ani. În politică, în administrații, în conducerile unor instituții. Au livrat puțin, dar au rezistat mult. O performanță în sine, dacă nu ar fi plătită de noi.

Mai grav este că nu mai găsesc, astăzi, o formațiune politică față de care să pot avea așteptări reale. Fie că se află la putere, fie că se pregătește zgomotos să ajungă acolo.

Poate că, odată cu vârsta, devenim mai puțin toleranți cu impostura. Poate că am acumulat prea multe dezamăgiri. Poate că este doar perspectiva mea. Dar gustul devine tot mai amar. Iar speranța că undeva, cineva, va reuși să reașeze societatea pe un drum sănătos pare tot mai fragilă.

Și totuși, nu cred că avem dreptul să renunțăm. Avem suficiente motive să ne bucurăm de viață. Putem trăi în pace. Putem construi. Putem învăța. Putem folosi tehnologia fără să devenim dependenți de ea. Putem dezvolta afaceri fără să pierdem respectul față de oameni. Putem face politică fără să transformăm fiecare diferență de opinie într-un război.

Schimbarea nu va veni, probabil, de la cei care ocupă de prea mult timp scena și au început să creadă că le aparține. Va veni de la oamenii care încă muncesc, gândesc, creează și refuză să accepte mediocritatea drept normalitate. Poate că nu vine suficient de mult din spate. Dar vine ceva. Iar acel ceva trebuie încurajat, crescut, susținut. Pentru că o societate nu se repară printr-un miracol și nici printr-un slogan. Se reconstruiește prin educație, competență, responsabilitate și exemplu personal. Pas cu pas. Om cu om. Idee cu idee.

Încă nu este prea târziu. Dar ar fi bine să nu mai pierdem foarte mult timp. Ar fi bine să se renunțe la orgolii, ar fi bine să lase locul altcuiva! Poate mai bun, poate mai priceput, poate mai vizionar. Poate!

Părerile voastre sunt bine primite pe email: [email protected]