Acum aproape 500 de ani în urmă, sibienii aveau parte de spectacole în Piața Mare, primeau băutură gratis, unii poate chiar aveau norocul să prindă câteva monede aruncate de liderii urbei, iar aleșii și cei importanți oameni din cetate beneficiau de o masă în centrul orașului. Cei mai săraci, romii în acea perioadă, erau puși să se bată cu noroi, spre amuzamentul tuturor.
Nu era atunci un festival de teatru, însă artiștii aveau un rol extrem de important. Ei puneau în scenă, în Piața Mare, momente istorice importante pentru comunitate, pe cheltuiala autorităților. Motivul e simplu: liderii orașului arătau conducătorilor regatului că sunt implicați și primeau noi drepturi, iar plebea căpăta ceva gratis. Iar stăpânirea se asigura că faptele de arme ajungea la cel mai neînsemnat cetățean.
Studiul ”Sărbătoare în oraș: Festivaluri și ceremonialuri publice în Sibiul veacului al XVI-lea”, scris de Maria Pakucs Willcocks, apărut în volumul ”Spectacolul public între tradiție și modernitate. Sărbători, ceremonialuri, pelerinaje și suplicii”, coordonat de Constanța Vintilă-Ghițulescu și Maria Pakucs Willcocks și apărut în 2007 la editura Institutului Cultural Român, prezintă o serie de evenimente în Sibiul de acum 450 de ani.
Citește și:
Context: Ștrefan Báthory, rege al Poloniei și principe al Transilvaniei câștigă disputa cu rușii. Sibiul sărbătorește
Ștefan Báthory reușește să obțină unele victorii împotriva țarului din Moscova, Ivan cel Groaznic, iar cum mesajul nu putea fi transmis în regat prin ziare, radio sau televiziuni, informația era prezentată sub forma unor sărbători populare la care participa toată urbea. Inclusiv în Sibiu, oraș important al Transilvaniei și în acea păerioadă.
În anul 1581 Ștefan Báthory reușește să pătrundă adânc pe teritoriul Cnezatului Moscovei, la 22 august fiind la porțile orașului Poloțk. Trimisul papei de la Roma, profesorul Antonio Possevino, caută să medieze între trupele catolice poloneze și cele ortodoxe ale țarului. În ciuda acestei medieri, Ștefan Báthory asediază orașul într-o iarnă geroasă. Ivan cel Groaznic, țarul Rusiei, cedează în cele din urmă la 15 ianuarie 1582 acceptând armistițiul de la Jam Zapolski, denumit după un sat situat în apropiere de Novgorod. Prin acest armistițiu s-a stabilit o pace de 20 de ani, iar țarul a cedat orașele Poloțk și Livland coroanei polono-lituaniene.
Foto: Reconstituire a insulei urbane ce lega Piața Mare de Piața Mică, în jurul anului 1500, apud Hermann Fabini
”Mesenii au fost înconjuraţi de o mulţime de tineri, cărora judele regal le-a aruncat bani întru amintirea acestei sărbători”
Primul moment crucial al campaniei nordice a lui Báthory, victoria de la Poloțk (n.r. acum oraș în Belarus), a fost bun pretext pentru sibieni să organizeze întreceri, să pună în scenă un duel şi să participe la o fastuoasă procesiune a cetăţenilor.
Gustav Seivert preia în istoria oraşului Sibiu din 1869 ceea ce scria un cronicar anonim din secolul XVI:
„În anul 1579, înaintea sărbătorii sfântului apostol Matei, adică în a patrusprezecea duminică după Trinitas, adică pe 12 ale lunii octombrie, un sol al principelui Báthory i-a adus judelui regal al Sibiului, Albert Huet, un document la care erau adăugate şi scrisori de la Wolfgang Kovachoczy şi Martin Berzewitzei, cavaleri ai pintenului de aur, care conţinea vestea cuceririi oraşului Poloțk la 3 septembrie, sub conducerea personală a lui Ştefan Báthory, rege al Poloniei.
Magistratul i-a anunţat imediat pe cetăţeni de o sărbătoare solemnă, mai apoi pe clerici, să-L slăvească pe Dumnezeu cel Atotputernic în biserică, prin intonarea cântului ambrosian după cum e obiceiul. Breslelor li s-a poruncit ca în ziua următoare să îmbrace zalele de fier şi membrii să fie înarmaţi, sub steagurile fiecăreia dintre ele.
Locul de adunare se afla în afara oraşului, în „Schutzenwerkstatt", unde se aruncau bile la ţintă, jocuri la care participau şi cetăţeni din tagma cavalerilor. Vechiul obicei era ca victorioşii să fie premiaţi din fonduri publice cu covoare şi alte premii.
În timp ce aceştia practicau tragerea la ţintă, la ora 11 Albert Huet i-a invitat pe membrii sfatului şi reprezentanţii de seamă ai comunităţii să se aşeze la masa întinsă în Piaţa Mare, în faţa casei sale.
Aici erau pregătite diferite feluri cu peşte şi carne, vin de Vinţ şi Sebeş, dar chiar şi vin de Malvasia, cu care cei de faţă au închinat din pocale de aur pentru sănătatea regelui, a principelui şi a familiei acestuia, a consilierilor lui Christof Bathory mai cu seamă a lui Johann Galfi și a lui Alexander Kendi, iar aceasta a durat atât de mult, încât însăşi sănătatea oaspeţilor a fost pusă în pericol, deoarece au început să se ameţească.
Mesenii au fost înconjuraţi de o mulţime de tineri, cărora judele regal le-a aruncat bani întru amintirea acestei sărbători: a început o înghesuială şi o bătaie hazlie, mâini trosnite, bucurie şi veselie amestecate cu gâlceavă.
În apropierea mesei cu oaspeţi se ridicau flăcări dintr-un rug imens, în jurul căruia o hoardă de ţigani se bătea cu beţe şi în loc de bile aruncau unii în alţii cu pietre mânjite cu noroi, iar la sfârşitul bătăliei au dansat în jurul rugului. Nu departe de acesta se afla şi un butoi uriaş, din care a fost oferit tuturor celor care se adunaseră acolo vin gratuit.
Între timp a luat sfârşit şi jocul de la Schutzenwerkstatt şi în jurul orei trei şi-au făcut apariţia cetăţenii sub conducerea celor doi comandanţi de oaste, membrii ai senatului, Lukas Ennyedi şi Johann Renner, în felul următor: în faţă cei doi comandanţi pe cai, urmaţi imediat de către purtătorul de steag al vameşului Sibiului, funcţie îndeplinită pe atunci de către senatorul Georg Lucius, numit şi Tschukasch, şi care steag purta stema principelui.
Acesta era urmat de către miliţia orăşenească, pe jos, grupată în două secţiuni şi îmbrăcată în diverse veşminte; în mijlocul acesteia venea cavaleria, avându-l în frunte pe Michael Haller de Hallerstein însoţit de servitorii acestuia. Acesta era urmat de către Petrus Wolff, numit şi Farkasch Torquatus, iar al treilea era mai marele peste grajduri Laurentius, care ţinea în mâna dreaptă frâiele calului lui Albert Huet, acoperit cu cele mai noi harnaşamente. Urmau apoi doi cavaleri, dintre care unul era îmbrăcat din cap până în picioare în zale şi arme, pe un cal înalt.
Coloana era încheiată de o femeie pe un catâr, care reprezenta cetatea proaspăt cucerită, Poloczk (n.r. Poloțk).
În această ordine s-au deplasat până în piaţă, aranjaţi după bresle şi companii. Aici, la semnul dat de clopote, tunurile au fost aprinse cu un tunet puternic, amplificat peste măsură de multele tunuri din bastioanele şi turnurile dintre zidurile cetăţii, dar mai ales de cele patru tunuri aşezate în mijlocul pieţei. Acestea din urmă au izbucnit atât de violent, încât sticlele de la ferestrele au fost făcute ţăndări, ba chiar şi ţiglele de pe acoperişul văduvei unui anume Anton Italianul, numită în ungureşte Olasz Antalne.
Aceasta, cuprinsă de teamă şi devenind astfel singura persoană mâhnită în toiul veseliei generale, a alergat la masa lui Albert Huet, rugându-l pe acesta şi pe oaspeţii săi, în numele Domnului nemuritor, să pună capăt zgomotelor îngrozitoare produse de tunuri, dacă nu doreau ruinarea sigură a casei ei din cauza acoperişului deja distrus.
În mijlocul veseliei generale nu se dă multă atenţie nenorocului vreunuia; totuşi, ca această amărâtă femeie să nu sufere din cauza ghinionului, în timp ce tot oraşul sărbătoreşte, judele regal a îndemnat-o să fie veselă şi i-a promis că va acoperi pagubele din bugetul public.
Citește și:
După terminarea mesei, care a durat până la ora cinci către seară, şi după ce steagurile au fost puse la locul lor iar cetăţenii trimişi acasă, oaspeţii s-au ridicat de la masă şi au salutat gazda, care după ce a răspuns mulţumirilor, l-a însoţit acasă pe primar împreună cu întreg senatul, după cum se cuvine. Aici au fost primiţi de o masă lungă aşternută în aer liber, acoperită cu diferite feluri şi vinuri, din care s-au înfruptat doar puţin.
A urmat o serie de dansuri naţionale şi italieneşti, precum şi cântările la fluier şi trompetă ale haiducilor, astfel că această zi a fost petrecută cu diferite lucruri plăcute până la ora nouă seara, când fiecare s-a întors la ai lui".
Autorii articolului menționează că masa oficială probabil că a fost aleasă ca parte din festival datorită prezenţei trimişilor lui Bathory, aceştia urmând să îl informeze pe rege despre onoarea şi cinstea cu care faptele lui de arme sunt sărbătorite la Sibiu, la iniţiativa credinciosului supus al maiestăţii sale, Albert Huet. Astfel, erau demonstrate şi afirmate nu numai relaţiile de putere din interiorul comunităţii, ci şi cele cu autoritatea centrală.
Pe de altă parte, planurile politice ambiţioase ale lui Huet aveau nevoie de sprijinul şi bunăvoinţa familiei lui Bathory, deoarece poziţia saşilor în dieta Transilvaniei era destul de fragilă, iar protecţia principelui era un scut politic relativ eficient.
Citește și:
Piata Mica la începutul secolului al XIX-lea, carte postala realizată de Adam Slowikowski
În 1589: scenetă în Piața Mare cu sultanul, Papa, Bathory și rușii
Dacă pentru cucerirea cetăţii Poloțk, Albert Huet a decis să ofere o mare masă şi să dea dovada magnanimității sale, vestea încheierii păcii dintre Ştefan Bathory şi Ivan cel Groaznic în 1582 a produs o reacţie de un calibru sporit, scrie autoarea studiului.
Urmare a semnificaţiei deosebite a evenimentului, al doilea „festival" din Sibiu este mult mai elaborat atât din punctul de vedere al ceremoniilor cât şi al participării active a cetăţenilor la o manifestare comună.
Din nou, Gustav Seivert în istoria sa despre oraşul Sibiu, descrie acea zi, preluând o nouă cronică:
,,În anul 1582, în ziua sfântului martir Valentin a sosit un trimis al principelui Sigismund Báthory, Petrus Literatus din Alba Iulia, trimis la Sibiu ca să aducă o scrisoare a principelui cu fericita veste a păcii încheiate între regele Poloniei, Ştefan Báthory şi marele principe al Rusiei, Vasile (Basilius). Albert Huet şi primarul oraşului s-au bucurat foarte tare şi au trimis un mesager ca să se bată tunurile la orele cinci spre scară a aceleiași zile şi să se strige în toate părţile organizarea unei sărbători pentru ziua următoare.
Ziua următoare a fost senină şi cât se poate de potrivită pentru celebrarea unei sărbători. Senatorii s-au adunat devreme în casa sfatului şi după ce fiecare şi-a spus părerea, au hotărât ca înainte de toate să fie aduse rugi Domnului pentru sănătatea principelui şi pentru acest eveniment fericit, mai apoi ca bucuria acestei sărbători să fie cinstită cu salve de tun, iar în cele din urmă ca evenimentul însuşi să fie prezentat printr-o reprezentaţie scenică.
Johann Auner, parohul oraşului, a fost însărcinat cu îndeplinirea primei părţi a acestei hotărâri, iar Emerich Butner, colectorul de taxe, cu organizarea celei de a doua părţi, în timp ce Albert Huet însuşi şi-a asumat grija celei de a treia.
La ora unu după prânz, după ce toate clopotele au bătut de trei ori, Auner împreună cu toţi clericii a înălţat rugi şi imnuri speciale pentru această sărbătoare (...).
Între timp, judele regal i-a trimis pe Lucas Enyedi, un membru al Sfatului, şi pe Georg Dollert să aducă hainele, giuvaericalele, diademele, sceptrele, veşmintele preoţeşti şi alte obiecte necesare, precum şi oameni care să joace în scene.
Judele scăunal al Sibiului, Blasius Weiss, pe care ungurii îl numeau Feyer, a poruncit ca doi bravi oameni de arme, pricepuţi în lupta unu la unu, adică Seruatius Bierkoch, care urma să apere tabăra regelui Báthory, să se bată cu Urbanus Salamon, un om de o origine mai joasă, care să imite grosolănia şi încăpăţânarea moscoviţilor. Amândoi s-au îmbrăcat cu zale şi coifuri demne de toată mirarea, au încălecat pe cai puternici.
Fiecare avea în mâna dreaptă o lance mai groasă decât un braţ de om şi cu un trident ascuţit în vârf. Locul de desfăşurare a luptei, în Piaţa Mare, a fost ales de către senat, care urmărea confruntarea din casa primarului Johann Wayda şi care a stabilit şi premiul învingătorului.
Între timp, din casa lui Albert Huet răsunau un ţimbal şi patru trompete, care au dat împreună semnalul de începere a luptei. Tot atunci au izbucnit şi tunurile din piaţa în care croitorii obişnuiesc să îşi vândă hainele, împreună cu alte tunuri din piaţă, cu atâta putere, încât cele mai m uite ferestre de sticlă ale caselor s-au spart şi ţiglele de pe acoperişuri au căzut.
Lupta a început în mijlocul acestei larme şi ca de obicei, zeiţa Fortuna a fost însoţitoarea celui curajos: Seruatius şi-a aruncat adversarul de pe cal de trei ori, dar l-a dominat și cu înfățișarea sa atunci când i-a smuls coiful de pe cap.
În cele din urmă, Seruatius a fost învingătorul. Dar în piaţă se mai aflau alţi doi călăreţi, acoperiţi cu butoaie lungi din lemn şi înarmaţi cu beţe lungi cu care se aruncau unul pe altul de pe cal. Această luptă mai puţin serioasă a stârnit mai mult râsul, decât admiraţia privitorilor.
După ce acestea au luat sfârşit, s-a mers în Piaţa Mare, care a servit de scenă pentru reprezentaţia teatrală. Pe latura nordică, în faţa casei lui Thomas Hedel, se afla regele Poloniei înconjurat de armata sa, stând pe tron şi dând ordinul pentru
cucerirea oraşuli Pskov. Oraşul asediat era reprezentat de o baracă ridicată din scânduri noi, aflată în mijlocul pieţei, în care stătea o statuie - efigie înaltă de 5 stânjeni ( 100 m), cu un steag rusesc în mâna dreaptă.
Pe cealaltă latură nordică (adică în sud), în faţa casei lui Thomas Bomelius, se afla Basilius, marele principe al Moscovei, stând pe un tron şi înconjurat de un număr mic de soldaţi.
Înspre est, în faţa casei lui Anton Olasz italianul, stătea Amurat, mare stăpânitor al Turciei, în mijlocul ienicerilor săi. În fine, pe latura vestică, în faţa casei lui Michael Hedel se arăta Gregar al XIII-lea, capul bisericii romano-catolice, alături de el stătea cel mai mare dintre cardinali în veşmintele cuvenite rangului său şi era înconjurat de mai mulţi înalţi clerici şi principi, printre care se afla şi un călugăr din ordinul augustinilor, care număra cu degetele rugăciunile adresate Domnului, pe un rozariu.
Astfel era aranjată scena, pe care principii purtau stofe de aur şi mătase, precum şi diademele sfinte şi însemnele princiare.
Ceilalţi aşteptau cu atenţie ordinele principilor săi. Báthory, după ce şi-a trimis armata să ducă tunurile pentru blocarea oraşului Pskov într-un loc mai potrivit, a dat ordin de tragere.
Tunurile au fost trase până când scândurile s-au prăbuşit, iar steagul statuii a fost luat. Báthory a folosit steagul ca semn al victoriei sale şi l-a arătat tuturor oamenilor săi.
Moscovitul, surprins de această întâmplare şi cuprins de frica faţă de viitor, l-a trimis imediat la rege cu un tratat de pace pe solul Martin, acoperit de un veșmânt din lână neagră, dar din pricina încălcării promisiunilor anterioare, a primit un răspuns negativ.
După aceea, solul a fost trimis cu o altă scrisoare a principelui său la papa de la Roma. Înaintea lui mergea un alt mesager, Bartholomaus, care sufla din corn. Odată ajuns în acest fel în faţa marilor bisericii, oratorul a coborât de pe cal şi a întins Papei scrisoarea cu onoarea cu venită. În ea se afla scris că Bathory, inamicul său neîmpăcat, a invadat ţara sa şi că astfel principele moscovit se adresa pentru sfat şi ajutor papei, pentru ca acesta, prin mijlocirea sa şi prin prestigiul său, să poate negocia pacea între el şi inamicul său.
Papa l-a ascultat cu cea mai mare atenţie pe vorbitor, după care l-a trimis pe cardinalul său ca ambasador plenipotenţiar cu o scrisoare către ambii monarhi. Ambasadorul, aşezat într-o trăsură nouă trasă de doi catâri, a înmânat mai întâi scrisoarea regelui Poloniei, şi aceasta avea următorul conţinut: sfântul părinte a auzit din gura multora şi din cererea umilă a lui Basilius că regele şi-a pătat mâinile cu sânge creştinesc, a invadat ţara moscoviţilor şi a nimicit-o cu mulţimea tunurilor şi armelor sale, de aceea papa îl roagă pe rege ca pe un fiu iubit să termine războiul şi să încheie pacea cu moscoviţii, neîndoindu-se că ambele părţi îi vor asculta povaţa.
Citește și:
După retragerea ambasadorului papal, regele i-a chemat pe consilierii săi şi după ce a ascultat părerea fiecăruia, s-a arătat dispus să încheie un armistiţiu sub anumite condiţii.
Informat asupra acestei decizii, ambasadorul a urcat în trăsură şi s-a îndreptat către moscoviţi, să le ducă vestea acceptării unui armistiţiu de către polonezi. Foarte mulţumit de ofertă, moscovitul şi-a exprimat speranţa că pacea va putea fi menţinută în continuare, şi s-a arătat dispus să se retragă din Livonia şi să cedeze câteva fortăreţe atunci când polonezii vor ridica asediul cetăţii şi îşi vor retrage armata.
După ce ambasadorul i-a comunicat acestea regelui, acesta a acceptat întocmirea unui document public, sub oblăduirea papei, despre încheierea unei păci. Cardinalul s-a întors la papă şi i-a relatat cu fidelitate cele întâmplate.
În timp ce acestea se petreceau între creştini, sultanul din Orient l-a trimis pe solul său, ceauşul Benedictus Magnus, îmbrăcat în stofă de mătase şi ţesături adevărate din oraşul Damasc, însoţit aşa cum e obiceiul de un mesager suflând în corn, să meargă la regele Poloniei ca să îi ureze noroc la asediu dar şi ca să îl convingă să continue războiul, lăudându-i faptele de vitejie. (...)
S-au îndreptat apoi spre locuinţa judelui regal, unde au fost primiţi cu sunete de trompete şi ţimbal de la fereastră. Mulţimii i-a fost oferit gratuit vin dintr-un butoi uriaş aflat în piaţă, iar la sfârşitul sărbătorii, deoarece gloata încă mai aştepta, i s-au aruncat şi bani. Cu această ocazie, au fost aruncaţi bani şi din bradul ridicat în faţa casei, după vechiul obicei.
Mulţimea numeroasă nu a reuşit totuşi să îi adune pe toţi, aşa că în ziua următoare, când au fost organizate un banchet şi un joc cavaleresc, mulţi mai căutau încă monede în pârâiaşul care trecea prin faţa casei."
Citește și:
Existau oameni care erau plătiţi și să adune câinii vagabonzi din oraş sau să cureţe de mizerii şi baliga din pieţele oraşului
Asemenea reprezentaţii publice erau obişnuite în toate comunităţile urbane europene, scrie Pakucs Willcocks.
”Edward Muir este de părere că aceste procesiuni locale reprezentau ordinea socială din acel oraş, crescând totodată reputaţia membrilor breslelor şi oficialilor în ochii celorlalţi cetăţeni tocmai prin noutatea şi ingeniozitatea unor asemenea puneri în scenă”.
Deşi autorul relatării nu ne spune explicit cum anume s-a desfăşurat această punere în scenă, putem presupune că personajele rosteau replici care le însoţeau gesturile şi mişcările.
”Desigur că intriga acestei reprezentaţii se construieşte din tuşe foarte groase, aproape caricaturale. Finalul apoteotic în care personajele bune, regele Poloniei şi papa, se îndreaptă spre locuinţa lui Albert Huet este neîndoielnic prilejul pentru judele regal de a-si reitera poziţia de lider politic al comunităţii sale, angajat în chestiunile internaţionale spre binele naţiunii sale”, se precizează în studiu.
Din registrele de socoteli ale Sibiului aflăm că înaintea unor astfel de evenimente, existau oameni care erau plătiţi și să adune câinii vagabonzi din oraş sau să cureţe de mizerii şi baliga din pieţele oraşului şi din curtea Casei Sfatului, scrie autoarea.
Muzicanţii, prezenţi la fereastra lui Albert Huet cu trompete şi ţimbaluri, aveau şi ei o organizaţie profesională şi beneficiau de un statut ca orice breaslă din oraş. Rolul lor însă era unul foarte practic: ei trebuiau să fie prezenţi în turnurile oraşului alături de paznici şi să anunţe imediat orice eveniment, în special incendiile. Cei care erau de serviciu trebuiau să sufle din fluier la orele exacte şi între acestea.
„Cel care lipseşte de la veghe sau adoarme câteva ore, meşterul său trebuie să îl pedepsească cu 3 dinari pentru fiecare oră", ameninţa un articol din statutul muzicienilor.
Alte amenzi erau date pentru cei care nu exersau la orele stabilite, lipseau prea mult din pauza de masă, cei care se purtau prosteşte şi se băteau în turn, cei care nu se prezentau la chemarea trompetei, cei care mergeau să cânte la nunţi fără aprobarea starostelui, cei care furau sau pierdeau instrumentele.
Organizarea festivităţilor publice din Sibiu a impus şi măsuri de precauţie, astfel că paza în oraş a fost întărită, iar soldaţii au primit o plată suplimentară.
Victimele, aşa cum a fost văduva a cărei casă a fost afectată de suflul salvelor de tun şi a cărei reparaţii urmau să fie suportate pe cheltuiala oraşului, şi alte pagube produse în timpul tumultului nu sunt neobişnuite pentru asemenea sărbători comune, spune autoarea.
”Spectacolele organizate la Sibiu în 1579 şi 1582, dincolo de interesele politice de mare calibru ale judelui regal Albert Huet, au creat momente de coagulare a locuitorilor oraşului în jurul unor valori şi simboluri cu care se identificau, începând cu reprezentările despre politica internaţională, schematice dar eficiente, trecând prin complicata ţesătură a reprezentărilor morale şi etice asupra binelui şi a răului, până la reprezentările despre puterea militară şi politică a cetăţii în care trăiau.
Sibiul era o cetate care, aşa cum aflăm din statutul oraşului din 1589 ieşit de sub pana aceluiaşi Albert Huet, urma să dăinuiască, ca şi până atunci, „cu bună pace şi unitate, căci nici o sfadă, ceartă sau discordie, nici ura, invidia poporului, bunăoară nici cu răscoală sau trădare nu a fost distrusă şi nici ruinată"”, se mai precizează în analiza semnată de Maria Pakucs Willcocks.
Citește și:
Pe vremea când transilvănenii emigrau în sud și Moldova: Credința și banii. Unde fugeau sibienii
Sursa foto: Razvanpop.ro.
Fotografia principală: casele exitente inaintea constructiei bisericii romano – catolice si manastirii iezuite, redate intr-o gravura din 1703
Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).
Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi
Vizualizari: 13874
Ultimele comentarii
Acum 5 ore
R
Acum 5 ore
Emil
Acum 5 ore
Newman
Acum 6 ore
Newman
Acum 6 ore
C